Ziua în care a murit Ştefan cel Mare.

 „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,
strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai,
gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale,
care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.

                                                                                                  Nicolae Iorga

isDupă o domnie de aproape 50 de ani, a murit din cauza unei răni netratate. Ştefan cel Mare (1457 – 1504) a fost cel mai important conducător al Moldovei. Din cele 36 de bătălii purtate cu otomanii, polonii, ungurii şi muntenii, marele domnitor a pierdut doar două lupte. El a murit la vârsta de 70 de ani, din cauza unei răni netratate la picior. Domnitorul cu cele mai multe domnii pe tronul Ţării Româneşti. Ştefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei, ocupând tronul ţării între 1457 şi 1504. Timp de aproape 50 de ani, Ştefan a condus destinele Moldovei, devenind totodată un  apărător al creştinătăţii, luptele sale împotriva otomanilor au ajuns să fie cunoscute pe întreg continentul european.

Născut în anul 1433 la Borzeşti, în judeţul Bacău, Ştefan moare la data de 2 iulie 1504, la Suceava. Decesul său se pare că ar fi survenit ca urmare a unei răni suferite în anul 1462, când voievodul moldovean a asediat cetatea Chilia. Ştefan a primit un glonţ în picior, şchiopătând din cauza acestei leziuni timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a închis niciodată. Medicul veneţian Matteo Muriano a ajuns în anul 1502 în Moldova pentru a-l trata pe Ştefan cel Mare, însă fără prea mare succes. În vara anului 1504, domnitorului moldovean i-a fost arsă rana cu fierul înroşit, însă această operaţie nu a avut efectele scontate, Ştefan murind la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.

„În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei”, a arătat marele istoric Nicolae Iorga.

 Moartea lui Ştefan cel Mare a fost o lovitură grea pentru Moldova şi locuitorii ei. Oamenii şi-au pierdut conducătorul, care a ocupat tronul ţării aproape jumătate de veac, reuşind în acest timp să se împotrivească turcilor, polonilor şi ungurilor. „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”, a consemnat cronicarul Grigore Ureche.

Nicolae Iorga face o scurtă descriere a domniei lui Ştefan cel Mare în cartea „Istoria lui Ştefan cel Mare, prezentându-l pe voievod ca un conducător foarte înţelept. „Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte. Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia”.

 

A.David

Reclame