O prietenie legendară: Mihai Eminescu și Ion Creangă

,,Se prea poate ca amiciţia dintre Creangă şi Eminescu să fi început la „Bolta rece”.

Dar sub ce boltă de stele a continuat…’’

Constantin Ardeleanu

Puţine lucruri sunt mai cunoscute din literatura noastră decât prietenia care i-a legat pe Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Mulţi n-au citit nimic în viaţa lor altceva despre cei doi decât scrie în manualele şcolare şi poate nici atât. Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de prietenia dintre cei doi, o prietenie pentru eternitate.

O prietenie extraordinară rămasă în istoria literaturii. S-au întâlnit în toamna lui 1874 pe ulițele Iaşului, şi de atunci încolo nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu. Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărțile citite şi despre câte se întâmplă în lume.

O prietenie rămasă în istorie. De ce? Pentru că doi oameni culţi sunt mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, se completează perfect într-un întreg. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră pe care o avea.

Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo, nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.

La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.

La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta refuza să îl îndrepte, zicând: “Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii corectat de nimeni.” Dar totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată puterea cuvântului și îi prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.

După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar, s-a mutat pentru o perioadă la bunul său prieten, Creangă, pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.

Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.

După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca odinioară, fiind conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu să se simtă din ce în ce mai rău.

În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”

Cărturarii şi scriitorii au căutat să descifreze misterul prieteniei celor două genii literare. Ce-i apropia oare pe aceşti oameni atât de deosebiţi? Iată ce scrie romancierul Jean Bart, care evocă figura învăţătorului său Ion Creangă şi a poetului nemuritor: ,,Eminescu, poet fin, închis, sensibil, c-o vastă cultură filozofică şi artistic dobândită după profunde studii în străinătate.

Creangă, seminarist, rămas tot ţăran în sufletul său vesel, glumeţ, dar fără să ştie limbi străine, fără cunoaşterea clasicismului antic şi a romantismului nemţesc, cu puţină carte, dar cu multă minte…”

Despre prietenia dintre cei doi aleși ai neamului, creatori ai frumosului prin arta cuvântului tipărit, sunt interesante câteva relatări culese de la Tinca Vartic de Emil Gârleanu: ,,Când li se ura de oraș și de lume, luau drumul Seculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului. Altă dată fugeau tocmai la Târgușor, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza, cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutaru, iar ei mâncau fripturi din hârgău, cu mămăligă; acestea se preparau lângă dânșii, pe iarbă. Și trăiau în altă viață, în alte vremuri și în altă lume. Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci al casei”.                                                                                                                                                  

O amiciţie enigmatic s-a brodat între cele două genii literare ale poporului roman. Prin timp, ea a devenit o prietenie legendară, care-i farmecă pe toţi copiii. Amândoi au copilărit în lumea satelor moldoveneşti; amândoi au făcut ghiduşii de pomină, ca orice copil zburdalnic şi iscoditor.

Eminescu a fost cucerit nu numai de umorul lui Creangă, de limba neoaşă pe care o vorbea, ci şi de dragostea humuleşteanului faţă de ţărănime şi neamul românesc. Pentru Eminescu, povestitorul era o ,,piatră preţioasă” ascunsă, pe care trebuia să o scoată la lumină.

Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu.

Natalia Sofroni, şef sector