Obiceiuri, tradiţii şi superstiţii de Dragobete

Până nu demult, sărbătoarea de dragobete dădea viaţă satelor cu toată bogăţia ei de obiceiuri şi de semnficaţii. În această zi, fetele şi flăcăii ieşeau în împrejurimile localităţilor pentru a se veseli.

Dragobetele, Vrăjitorul Iubirii, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii. Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic preluat de la vechii daci, similar lui Eros al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor.

La începutul fiecărei primăveri, Dragobetele oficia din cer nunta tuturor animalelor. Se mai spunea că este responsabil şi de iubirile oamenilor din anul ce urma.

Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos, putând fi întâlnit prin păduri. După o credinţă răspândită în special în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii, care, la început de primăvară, într-o anume zi, i-a chip de flăcău neasemuit de frumos.

Sărbătoarea îşi are, deci, originile în ciclul naturii, anunţând momentul în care întreaga natură renaşte, păsările se împerechează şi îşi caută cuiburi. Această revenire în forţă a sevei creatoare a naturii se regăsea, conform tradiţiilor, şi în activităţile oamenilor, şi mai ales, ale tinerilor: odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga comunitate sărbătorea şi se pregătea pentru venirea primăverii. Aşa se justifică şi celelalte denumiri date sărbătorii precum Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, sau Ziua Îndrăgostiţilor.

Dragobetele era şi prima zi dintr-o scurtă perioadă (24 februarie – 9 martie) de dominaţie a femeii, reminiscenţă din cultura argaică, restul anului – începând cu 10 martie până la Dragobetele următor – stând sub semnul patriarhului.

Dragobetele, corespondentul românesc tradiţional al lui Cupidon sau Eros, este considerat, în credinţa populară, fiul babei Dochia şi e închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi tare iubăreţ, ce sălăşluieşte prin păduri. Iniţial, Dragobetele era o divinitate din panteonul balcanic, un zeu al fertilităţii, fecundităţii, senzualităţii şi al dragostei. Sărbătoarea datează dinaintea apariţiei creştinismului şi are la origine credinţe şi ritualuri păgâne, atât traco-getice, cât şi orientale. În mitologia dacilor, Dragobete era zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Cu timpul, tradiţia a prins şi la oameni, Dragobete ajungând să fie considerat zânul dragostei, zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Dragobetele este şi un zeu al bunei dispoziţii: de ziua lui, petrecerile se ţin lanţ, prilejuind înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi căsnicii.

Odinioară, prin sate se putea auzi strigându-se: Dragobetele sărută fetele,  iar în popor încă se mai spune că cine participă la Dragobete va fi fericit de boli tot anul.

Crezând că Dragobete îi va ajuta să aibă un an îmbelşugat, gospodarii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase: nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Iată cum se sărbătorea Dragobetele: în dimineaţa zilei, tinerii, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, mergeau, cântând, în pădure sau prin luncile din apropiere. Acolo băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le foloseau apoi la descântece de dragoste. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde stăteau la poveşti şi se distrau cu tot felul de jocuri.

În unele părţi, fetele mari obişnuiau să strângă apa din zăpadă netopită sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spune că e născută din surâsul zânelor, păstrată cu grijă, avea proprietăţi magice, făcând fetele mai frumoase şi mai drăgostoase. Când Dragobetele se sărbătorea în martie, dacă nu era zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau de izvor.

În ziua de Dragobete atât flăcăii, cât si tinerele nu au voie să plângă. Conform tradiţiei, persoanele care plâng în această zi vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

In unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca şi noaptea de Bobotează. Tinerele care doresc sa-şi afle ursitul işi pun sub pernă busuioc sfintit, sperând că Dragobetele le va ajuta să-şi găsească ursitul.

Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. În anumite zone fetele tinere obişnuiau să arunce acuzaţii pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în forma unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe viaţa fraţi de sânge.                              

Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nunţirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.

Cu părere de rău, multe din tradiţiile menţionate mai sus, cu timpul, s-au uitat, însă Dragobetele continuă a fi sărbătorit de mullţi români, în special în localităţile rurale, unde s-au păstrat aceste obiceiuri. Aici, oamenii încă petrec Dragobetele, aşa cum o făceau strămoşii noştri pe vremuri.

Natalia Sofroni, şef sector