Scurtă istorie a Francofoniei

Termenul francofonie a apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a descrie ţările şi persoanele vorbitoare de limbă franceză. Dobândeşte semnificaţia cunoscută până astăzi, când, câteva decenii mai târziu, francofonii realizează existenţa unui spaţiu lingvistic propice schimburilor culturale. Oamenii de litere au fost la originea acestei mişcări. Un demers oarecum natural având în vedere semnificaţia limbii franceze pentru patrimoniul lingvistic universal.

Nucleul interguvernamental al Francofoniei a fost creat la 20 martie 1970, dată care este celebrată în fiecare an drept  Ziua Internaţională a Francofoniei. Organizaţia Internaţională a Francofoniei, reuneşte state şi guverne de pe cinci continente care au în comun afinitatea pentru limba franceză.

Ziua de 20 martie, este Ziua Internaţionalǎ a Francofoniei şi meritǎ sǎ ne amintim, cu aceastǎ ocazie, cît de mult ne-au influienţat, Franţa şi cultura francezǎ. A existat o lungǎ perioadă în istoria Europei cînd Franţa a fost „laboratorul” ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluînd o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină.

Parisul i-a făcut să viseze pe milioane de sudenţi, de artişti, de oameni cu gust, de călători şi de iubitori ai frumosului. Franţa a jucat un rol de „inspiratoare” a umanităţii, a inventat un stil de viaţă, a ştiut să atragă pe teritoriul ei şi mai ales la Paris energiile creatoare ale Europei dar şi ale lumii. După primul rǎzboi mondial unii scriitori americani veneau la Paris nu numai pentru a scăpa de un anume „provincialism” pe care îl resimţeau în ţara lor, dar şi pentru a-şi publica în Franţa pagini care le erau cenzurate la ei acasǎ.

Chiar şi după al doilea rǎzboi mondial, cînd Statele Unite au început să-şi exporte masiv modelul pe planetă, cultura franceză a rămas dominantă în numeroase regiuni ale lumii şi în special în Europa de răsărit. In ciuda faptului cǎ fusese ocupată de nazişti, Franţa a reuşit să-şi păstreze după război, în special datoritǎ Generalului De Gaulle, un anume statut de mare putere cu un profil special în sînul lumii Occidentale. Uniunea Sovieticǎ, blocul fostelor ţări comuniste, lumea arabă şi cea asiatică, precum şi America latină au avut, în consecinţă, o atitudine specială faţă de Franţa, nu au considerat-o nici total capitalistă şi nici total imperialistă. Aşa diminuată cum era ca putere militarǎ, pînǎ la căderea comunismului în estul Europei, Franţa şi-a păstrat o mare marjă de manevră în jocurile geopolitice internaţionale unde marii protagonişti deveniserǎ Statele Unite, Uniunea Sovietică şi China. Pe plan cultural, aceastǎ independenţă a Franţei s-a concretizat benefic întrucît, în ţǎrile est-europene de exemplu, autorii francezi erau traduşi masiv, filmul şi muzica franceză erau prezente în mod cotidian în viaţa oamenilor. Cǎrţile despre Franţa (despre Napoleon, despre impresionişti, despre boema artisticǎ parizianǎ, etc.) erau numeroase, treceau mai uşor la cenzurǎ iar marele public le devora cu o imensǎ plăcere.

In anii 70 şi chiar 80, Franţa se infiltra cu ideile ei, cu parfumul ei, cu imaginile şi sonorităţile ei, cu stilul ei de viaţǎ în sufletele tuturor celor cărora le plăcea să citească sau să cumpere albume de artă. Cînd mă întorc la casa părinteascǎ de la Rădăuţi şi mă uit în biblioteca pe care mi-am creat-o pe vremea cînd eram elev de şcoală generală şi de liceu, rǎmîn uluit: un titlu din trei este o carte tradusă din francezǎ. Un elev de liceu la ora aceea putea să-şi cumpere toată literatura clasică franceză, precum şi pe toţi reprezentanţii secolului al XX-lea, de la Gide la Camus şi de la Cocteau la Louis-Ferdinand Céline. Uneori scriitorii români autohtoni erau infinit mai supuşi cenzurii decît scrierile care veneau din Franţa. Este adevărat însă şi faptul că mulţi dintre aceşti autori francezi aveau concepţii de stînga, ceea ce îi ajuta într-un fel să se facǎ traduşi în ţările Europei de est; în acelaşi timp însǎ erau nişte oameni de stînga talentaţi, curajoşi şi care gîndeau şi propuneau dezbateri intersante. Cine îi citea pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir în anii 70 simţea totuşi cǎ trage în piept acel oxigen intelectual care lipsea în spaţiul cultural autohton. Marele paradox este că înainte de căderea cortinei de fier cultura franceză era mai prezentă în Europa de răsărit şi în România decît după căderea comunismului. Tăvălugul sub-culturii americane a venit peste lume cu atîta forţă, industria divertismentului propusă de marea uzină planetară de vise de la Hollywood a devenit un drog atît de puternic, încît cultura francezǎ, iată, pierde teren. Intreaga cultură însă pierde teren în faţa acestui model comportamental bazat pe „valori” împrumutate de la televizor, de la spoturile publicitare şi de la sloganele societǎţii de consum… Nu numai cultura franceză este în reflux faţă de o anumită generalizare a unui mod de viaţǎ aculturalǎ promovat pe fond de mondializare ultra-liberalǎ, ci şi cultura anglo-saxonă însăşi. Fără îndoialǎ, francofonia şi cultura franceză sunt într-o logică de “rezistenţă” faţă de noul cult al imaginii şi faţă de “produsele” de divertisment “durabil”. Pentru cine vrea însă să iasă din hipnoza modelor şi a publicităţii, pentru cine vrea să se opună acestei mari spălări pe creier care este globalizarea consumeristă, pentru cine vrea să se întoarcǎ la reflecţie, întîlnirea cu Franţa este inevitabilă. Cultura franceză face parte din soclul cultural al umanităţii.

Natalia Sofroni, şef sector, filiala ,,Ştefan cel Mare”