Pe urmele Marelui Domnitor – patrimoniu cultural moștenit

Comunicare din cadrul Conferinței Științifice Internaționale, ediția a I-a cu genericul „ȘTEFAN CEL MARE ÎN MEMORIA POSTERITĂȚII”, organizată la biblioteca „Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Realitatea istorică a personalității lui Ștefan cel Mare, figură aureolată de legende, descinde atât din documente, hrisoave, cronici și cântece populare, cât și din amintirea vie a contemporanilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt, gloriosul domn și stăpân al Moldovei, prin vitejia și înțelepciunea sa, prin măiestria militară și marea-i dragoste pentru poporul său, a ajuns să fie admirat încă din viață. Admirat de prieteni și respectat de dușmani.

Situația Moldovei în a II-a jumătate a secolului al  XV-lea era de așa natură, că trebuia dusă o luptă grea și neîncetată pentru a-și menține independența.  Țară mică, Moldova era amenințată de două mari puteri – Polonia și Turcia. În această complicată și dificilă situație Ștefan cel Mare apare ca un mare și iscusit diplomat. Iar atunci când diplomația nu mai putea servi și trebuia să pună mâna pe arme, el s-a dovedit a fi un mare comandant de oști. Avea de întreținut legături politice cu o serie de state: Polonia, Lituania, Ungaria, Turcia, Hanatul din Crimeea.

În acea perioada  Ștefan devenise un nume notoriu printre suverani și popoare, realizând fapte mari cu mijloace mici.  Despre aptitudinile marelui domnitor avea să susțină si istoricul rus Al. Caramazin în „Istoria Statului Rus”: „În acea vreme a apărut un nou stat de seamă în vecinătate cu Lituania și care a devenit obiectul politicii lui Ivan al III-lea…Ștefan al III cel Mare, care s-a arătat curajos în primejdie, tare în nenorocire, modest în fericire”.

Contemporanii lui Ștefan cel Mare, care au avut ocazia nu odată să-l admire în faimoasele  sale campanii de luptă cu turcii, tătarii, ungurii și leșii, de unde i-au parvenit domnitorului moldovean încă în timpul vieții titlurile onorabile de cel Mare și Viteaz. Regele Sigismund al Poloniei, martor ocular al dezastrului din codrii Comunului,  i-a atribuit încă de pe atunci numele de Ștefan cel Mare. Iar cronicarul Macarie îl numește la 1452 „Ștefan voievod cel viteaz”.

Prin victoria de la Vaslui (1475), marele domn al Moldovei a intrat în circuitul istoriei universale. Prin înfrângerea unei armate atât de mari și a unui comandant atât de vestit ca pașa Suleiman s-a dat o lovitură grandioasă turcilor, redobândindu-se speranța și posibilitatea înlăturării pericolului turcesc, care agita toată lumea europeană contemporană.

Mai mult chiar, dezastrul turcilor e confirmat și de cronicarii turci, care descriu înfrângerea complectă a lui paşa Suleiman. „A făcut mulţi martiri,- scrie Nensi,- şi foarte mulţi au rămas prizonieri”. O alta mărturie: „Ştefan îi bătu şi alungă peste Dunăre, – confirmă Angiolelo, vistierniculluiMahomed, – unde mulţi au fost omorâţi şi mulţi oameni de frunte au fost făcuţi prizonieri, mulţi s-au aruncat în apă şi s-au înecat”.

Pentru vremea aceea, vremea lui Ştefan cel mare, victoria de la Vaslui reprezenta triumful întregii lumi creştine. Nimeni nu se aştepta la o victorie atât de fulgerătoare.

Personalitatea lui Ştefan a devenit în ochii contemporanităţii un mit viu, iar ţara mică a Moldovei se stabilise pe picior egal cu toate ţările puternice din lume.

Despre personalitatea şi domnia Marelui voievod s-au scris o sumedenie de lucrări istorice, artistice, au fost turnate filme artistice, dedicate cântece şi poezii. Numele strălucitului domnitor a intrat în toate enciclopediile lumii, prin care a dus faimă Ţării Moldovei.

Printre primele enciclopedii românești, care deja au devenit o raritate bibliografică se numără și Minerva. Enciclopedie Română apărută în 1930 la Cluj. În acest volum cu 977 de pagini, găsim informații interesante și utile despre Ștefan cel Mare, unele din care sunt chiar inedite.

În această lucrare importantă găsim scrise toate bătăliile si victoriile ce le-a purtat pe tot timpul domniei Marele domnitor: ,,Ștefan al III cel Mare(aprilie 1457- 2 iulie 1504) fiul lui Bogdan al II-lea și a Doamnei Oltea. După ce învinse cu ajutorul lui Vlad Țepeș la Orbec și Doljești pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, intră în Suceava, unde fu recunoscut de mitropolitul țării și boieri. Petru fugi în Polonia. Primul gând a lui Ștefan a fost organizarea unei armate regulate”.

Îl găsim apoi atacând Polonia, pentru că îl adăpostea pe Petru Aron. După împăcarea lui Ștefan cu polonii (1459) Petru fugi la secui. Ștefan îl urmărește și aici (1461). În 1462 cu expediția lui Mohamed împotriva lui Vlad Țepeș, încearcă să ocupe Chilia pierdută de Petru Aron Vodă, dar fără succes, s-a ales numai cu o rană la picior pentru întreaga viață. N-a putut-o ocupa decât  în 1465. Ocuparea Chiliei, pe care regele o considera ungurească, rădăcinile în secuime şi răscoala încurajată de el, hotărî pe Matei Corvinul să facă o expediție în Moldova pentru pedepsirea lui Ştefan şi înlocuirea lui cu Petru Aron. Suferi însă un adevărat dezastru la Baia (1467), Ştefan victorios, putu să intre în voie în Ardeal, să-l prindă şi să-l decapiteze pe Petru Aron. Pe tătarii, care năvăliră în  Moldova (1469) îi învinse la Lipnic. În Ţara Românească a fost nevoit să poarte războaie împotriva lui Radu cel Frumos, pus de Mohamed în locul lui Vlad Ţepeş (1462). Ştefan nu putea să tolereze aici pe un supus al turcilor. În 1470, arse Brăila. Radu ca răspuns năvăli în Moldova (1471), dar oastea lui fu zdrobită la Soci. În 1473 Ştefan dădu lovitura hotărâtoare. În cursul apei învinge pe Radu, care fugi la turci de peste Dunăre, luă în prinsoare pe soţia şi fiica lui şi puse în scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, ca să-l schimbe în curând, după ce trece şi el de partea turcilor, cu Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş-Vodă. La aceste schimbări turcii se hotărăsc să-l înlăture. Îi cer mai întâi tributul şi cetăţile de la Dunăre, intră apoi în Moldova. Ştefan le ţinu calea la Podul Înalt (Vaslui), zdrobi oştirea turcească într-o strălucită victorie (10 ianuarie 1475). În aşteptarea răzbunării sultanului, Ştefan se împăcase cu regele Matei (1475), obţinând ca feude Cireul şi Cetatea de Baltă în Ardeal. În expediţia întreprinsă  în 1475, Mohamed se mărgini cu ocuparea Crimeii, abia în vara următoare (1476) întră în Moldova. Lupta se dădu la Valea Albă (în codri Neamţului). Ştefan a reuşit să-şi scape  din această luptă ucigaşă partea cea mai mare a oştirii sale – a pierdut numai 200 de morţi şi 800 de prizonieri, tunurile şi carele, – pe când 30 de mii de turci au rămas morţi pe câmpul de luptă. Încercarea turcilor de a cuceri cetăţile Suceava şi Neamţ au dat fiasco şi astfel au fost siliţi să părăsească ruşinos Moldova – falnicii ostaşi a lui Mohamed, cuceritorul Constantinopolului. În 1476 toamna îl găsim în fruntea unei noi oştiri , împreună cu ardelenii pătrund în Ţara Românească şi înlocuieşte pe Basarab cu Vlad Ţepeş. Acesta fu ucis însă în curând de turci, care readuceau pe Basarab Laiotă. În 1477 Ştefan îl înlocuieşte  apoi încă o dată cu Basarab cel Tânăr (Ţepeluş). Din nenorocire şi acesta trecu de partea turcilor în 1479 se luptă alături de ei pe Câmpul Pâinii, iar în 1481 încearcă să recâştige tot cu ajutorul lor Cilia. Ştefan îl bătu la Râmnicul Sărat şi îl înlocui cu un Mircea, dar la urmă rămăsese pe tron pretendentul adăpostit în Ardeal, Vlad Călugărul (1482) Sultanul cel nou, Baiazid al II-lea în 1484 cuceri prin surprindere Chilia şi Cetatea Albă, care n-au mai ajuns sub stăpânire românească decât în vremurile mai noi.

În speranţa unui ajutor pentru a le recâştiga Ştefan făcu personal închinare regelui polon la Calomeia (1485). Turcii în acest timp aduceau pe un pretendent  Hruet, fără să-l poată întrona. În a doua expediţie Haruet îşi pierdu chiar capul, dar cele două cetăţi nu le-a mai putut recuceri. Neprimind ajutor de la Polonia, trebuia să renunţe la acest gând, ceia ce a adus o îmbunătățire în relaţiile cu turcii. Păstra încă şi posesiunile din Ardel, la Vad a pus chiar şi vlădâcă şi a zidit o biserică. În schimb s-au înrăutăţit relaţiile cu Polonia. În 1490 Ştefan luă în stăpânire Pocuţia. Ca răzbunare regele Albert în 1497, sub pretextul că-l ajută să recucerească Chilia şi Cetatea Albă, întră în Moldova, dar în loc să se îndrepte spre sud, se opri la Suceava, cu gândul de a înlocui pe Ştefan cu fratele său Sigismund. Neputând însă cuprinde cetatea, primi bucuros mijlocirea regelui ungar şi a voievodului ardelean, Bartolomei Dragfi – „cuscrul” lui Ştefan cel Mare – pentru pace, se împăcă cu Ştefan şi se învoi să se reîntoarcă pe un drum stabilit pentru a nu prăda ţara. Nerespectând acest drum, Ştefan îl ajunse din urmă şi în Codrul Cosminului (26 octombrie 1497) îi zdrobi aproape întreaga armată. Victoriei îi urmă răzbunarea. Ştefan dădu drumul turcilor şi tătarilor spre Polonia. Prădăciunile în această parte au ţinut doi ani. Moldovenii se înfăţişară şi sub zidurile Lembergului (actualul Livov-E.S.). Abia în  aprilie 1499 se făcuse împăcarea. Albert recunoaşte pe Ştefan domn de sinestătător. De acum în colo Ştefan nu mai purta războaie, nu se mai încredea în planurile creştinilor de a porni noi lupte împotriva turcilor.Singurul lui act războinic a fost ruperea tratatului cu Polonia şi ocuparea din nou a Pocuţiei (1502). A murit în Suceava la 2 iulie 1504 şi e înmormântat la mănăstirea Putna, ridicată de el. A fost cel mai mare stăpânitor din trecutul românilor, dotat cu cele mai alese calităţi politice şi războinice. În cei 47 de ani de domnie a ridicat Moldova la un prestigiu, pe care nu l-a avut niciodată.

A ştiut în exterior să-i lărgească hotarele, să-i afirme neatârnarea faţă de poloni, unguri şi turci; să-i asigure influența în Ardeal şi protectoratul asupra Ţării Româneşti; să-i poarte prin războaiele sale faima până la Veneţia, iar în interior să organizeze şi să desăvârșească instituțiile sociale, politice şi bisericeşti, iniţiate de predecesorii săi, să asigure o înflorire a comerţului şi a bunăstării generale, mai mult decât adât, prin construcţii de biserici şi mănăstiri (Putna, Humor, Voroneţ, Dorohoi, Popăuți, Baia, Hârlău, Iași,  etc. 44 la număr) protejarea meşteşugurilor şi vieţii mânăstirești, să patroneze o strălucită și originală epocă de cultură și mai ales de artă bisericească”.

Ștefan cel Mare era conștient  de importanța pe care o avea Moldova pentru apărarea Europei, amenințată de invazia otomană. De aceasta își dădeau seama și turcii. Îndemnând pe hanul tătarilor să năvălească în Moldova, sultanul Baiazid al II-lea îi scria în 1502 : „Dacă tu vei avea în mână Moldova, noi vom putea înainta liber în toate pârțile lumii”. Izvorâte din dragostea de țară și luciditatea celei mai înalte cugetării, trei idealuri se înscriu cu litere de aur în testamentarul Marelui Voievod: Crucea, Țara și Steagul!”.

Elena SINIȚA, șef filiala, Filiala Maramureș, Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu