Ploaia din 1946

Grigore Plămădeală este un cunoscut pictor și grafician din Basarabia, membru emerit al Uniunii Artiștilor Plastici, autor a peste 3 mii de lucrări. Născut în 1938, în comuna Ialoveni, a urmat școala primară la Chișinău, apoi a absolvit școala medie la Ceadâr Lunga, iar în 1955 a devenit student la Școala de Pictură „Alexandru Plămădeală”, din Chișinău. În ianuarie 1960, a fost nevoit să abandoneze studiile din cauza sărăciei, angajându-se în calitate de pictor la Combinatul de Covoare din Congaz. În 1961 s-a căsătorit cu Ana Arnăut și a revenit la Chișinău, unde s-a restabilit la Școala de Pictură, anul II, facultatea Textilă, profesoară Valentina Tufescu. Apoi s-a transferat la facultatea de Pictură, pe care a absolvit-o în 1967. În toți acești ani, începând cu 1955 până în anii 1990, a fost discipolul pictorului Petru Țurcan. După absolvirea facultății, în 1967, a fost invitat și repartizat la Ministerul Culturii, unde, până în 1974, a predat la perfecționarea cadrelor și organiza expoziții de artă populară de diverse niveluri: raional, republican, unional, încheia contracte cu meșterii populari, înființa școli de pictură. După 1974, a fost invitat la Fondul Plastic, unde s-a ocupat de organizarea expozițiilor de artă populară și ale artiștilor profesioniști. În 1978, a fost angajat șef de secție la Institutul de Proiectări al Ministerului Industriei Ușoare. În 1980 a revenit la Fondul Plastic, unde a organizat expoziții până în 1988, când s-a angajat pictor la Palatul Feroviarilor. Tot atunci, și-a mutat atelierul în Asociația Pomicolă „Dacvilagro”, comuna Boșcana, Criuleni, unde se află până în prezent.

În articolul de mai jos, Grigore Plămădeală ține să demistifice miturile referitoare la foametea din 1946-1947, prezentată de propaganda sovietică drept o urmare a secetei din anul 1946. În realitate, distinsul pictor susține că anul 1946 a fost unul ploios, foarte bun pentru agricultură, foametea fiind provocată artificial de autoritățile sovietice, care au confiscat în întregime roada țăranilor basarabeni din acel an.

Da, da! Vara lui 1946 a fost foarte bună, adică ploioasă.

Recviu


Tatăl meu, în acea vară, m-a purtat cu el la arat, la semănat și, desigur, la secerișul pâinii coaptă pe dealul de la Fața Brăilei. După ce pâinea a fost coaptă și secerată, căruța o luase spre Botanica, nu prin Șapte Ani, ci prin Frumușica, comuna Ialoveni. Pe aici, dealurile erau mult mai line.

Când am ajuns la mănăstire, tatăl meu adormise și îmi încredințase mie hățurile, zicându-mi: „Băiete, când vei ajunge la Răscrucea Schinoasei, să nu cotești cumva la dreapta în vale, să ții drumul înainte!”. Ți-ai găsit dintr-un puștan de de opt ani căruțaș! Iapa și-a ales singură drumul. La vale îi venea mai ușor.

Pe la o bucată de vale, se trezi și taică-meu. Mă ocărî, coborî din căruță și încercă să o întoarcă. Iapa însă, cum nu a chinuit-o, nici nu a mai mișcat căruța cu pâine din loc. S-a dus taică-meu în vale la Schinoasa pe jos, a împrumutat calul de la un prieten, iapa a lăsat-o din urma căruței și am luat-o spre Botanica.

După cele destăinuite de oameni, cu timpul, ei au fost preveniți să își aducă pâinea la fățarea organizată pe locul unde se află astăzi pretura Botanica. Împodobită cu lozinci, cu o scenă improvizată, cu un minoc și alte piese de treierat pâinea, cu dansuri și concerte, grâul a fost adunată în saci, apoi încărcat în camioane, dus și apoi nimeni nu a mai văzut vreun grăunte de cereale!

La începutul anului școlar 1946, am mers și eu la școală în clasa întâi. Până la anul nou, 1946, am învățat a scrie litere cu punctul pe i, cu căciulițe, cu codițe… După anul nou, începusem a scrie niște bețișoare câte trei grămadă, ba cu un prag jos, ba cu altul partea de sus, ba un bețișor legat de ou, ba altul cu un ou de o parte și o coadă într-o parte…

În clasa școlii nr. 13 de la Botanica, frigul mă chinuia, dar foamea de acuma ne culca pe unii ba pe acasă, ba pe drum spre școală, ba în clasele din ce în ce mai pustii. Copiilor nu le mai ardea a școală…

Realizat de Gheorghe Lupușoru