Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim

„Limba este întâiul mare poem al unui popor”

(Lucian Blaga)

Limba pe care o vorbim se numește limba maternă. Primul cuvânt rostit de oricare prunc este MAMA. Limba este sufletul unui popor. O limbă seamănă cu oamenii care o vorbesc. O limbă seamănă cu locurile în care e vorbită. Limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul lui. Limba e poporul. Poporul e limba. Un popor fără de limbă este ca o țară fără de popor. Baladele, doinele, legendele, proverbele, bocetele, basmele, poveștile ș.a. constituie, toate împreună, mitologia limbii române. Ele sunt piramidele noastre, vârfurile cărora se văd de la distanțe de secole cu ochiul liber, fără careva lunete, ocheane sau telescoape. Ele, baladele, doinele, sunt, întâi de toate, monumentele înălțate limbii în care au fost concepute.

O limbă nu încape într-o gramatică. Nici într-un dicționar. Un cuvânt e ca o sămânță: el poate încolți, face șfichi, floare și fruct, sau poate fi sămânță seacă, din care nu răsare decât nimicul. Ca și în oricare altă limbă, există și în limba română cuvinte tinere, cuvinte bătrâne, cuvinte care mor, cuvinte care abia se nasc… Limba a transmis cu ajutorul cuvintelor ei comorile spirituale ale umanității de la o generație la alta, ajutând omului să se depășească, ajutând unei generații să folosească experiența celeilalte. Cuvintele au avut sarcina de a comunica, dar și de a aduce aminte, de a atrage atenția, de a memoriza.

Limba e arhiva, averea spirituală a unui popor, moștenită din tată în fiu, sporită și transmisă ca o ștafetă mai departe. Limba este testamentul pe care-l lasă o generație a generațiilor care vin. Dacă nu știi cum te cheamă, nu poți fi suveran. Nu vom putea fi nici suverani, nici independenți, nici liberi – atâta timp cât nu știm cine suntem și care e limba noastră. Iar adevărul e unul: suntem români și vorbim românește. Fără limbă nu există nici libertate, nici independență, nici stat. Limba este temelia unui stat. Când se lovește în limba română, se lovește în temeinicia noastră.

Limba română face parte din noi înșine, ca și sufletul nostru, ca și creierul nostru, ca și conștiința noastră, ca și sângele care ne circulă prin vene și care, în acea primă clipă tainică a existenței noastre, ne pornește inima, făcând-o ulterior să bată de-a lungul întregii noastre vieți în ritmul silabelor ei. Apărându-ne limba – ne apărăm ființa națională. Apărând adevărul despre limba noastră, ne apărăm deopotrivă strămoșii și strănepoții, ajutându-i să comunice între ei și să se înțeleagă peste veacuri.

Limba românească

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiţi!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Gheorghe Sion

Realizat de Doina Spătaru

Șef-sector