Arhive

În memoria lui Mircea Eliade la 35 de ani de la trecerea în eternitate

La 22 aprilie 2021 comemorăm 35 de ani de la trecerea în eternitate a marelui istoric al religiilor, filosof şi scriitor Mircea Eliade (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986). Personalitate genială, care a lăsat o amprentă substanţială în metodologia conştientizarii istoriei şi filosofiei religiilor lumii în secolul XX, care, pe bun merit, a fost plasat de către  români în topul celor mai mari români din toate timpurile. Opera completă a lui Mircea Eliade ocupă peste 80 de volume.

Cea mai bună comerorare a marelui  Mircea Eliade este actualizarea ideilor umaniste şi constructive, expuse de către maestru în cârţile sale.  Astăzi, cu mare drag,  ne vom împrospăta sufletul şi mintea, sorbind din capodoperele lui Mircea Eliade  „Sacrul şi Profanul”, editată în 1957, şi „Oceanografie”, editată în 1934 (pe care le puteţi găsi la Biblioteca „Stefan cel Mare şi Sfânt”).

Aceste două cărţi îmi sunt personal foarte dragi:

1. Ele mă  ghidează în lumea contemporană, cu vitezele ei colosale, manipularea enormă, valorile încurcate, cu informaţia civilizaţiei prezentă în telefonul meu mobil.

2. Ideile, trăirile descrise şi descifrate în aceste cărţi, îmi permit să înţeleg mai profund cum să-mi modelez  şi trăiesc viaţa mai înţelept.  Autorul  face aceste descoperiri în baza analizei istoriei religiei şi istoriei contemporane a „homo sapiens”. Deci, ne vom inspira pe rând din aceste cărţi.

Scopul scrierii cărţii „Sacrul şi Profanul”, susținea M. Eliade, nu a fost „o nostalgie secretă pentru condiția trecută a lui homo religiosus din timpurile străvechi, ceea ce nu  stă nicidecum in intenția autorului. Scopul scrierii acesteia fost dorinţa de a-l ajuta pe cititorul cărţii ” (1. p.6) să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, dar și să-i recunoască valabilitatea ca decizie umană, să-i aprecieze frumusețea si „noblețea ” (1. p.6)

Deci, ce înţelegem prin cuvântul „profanul”. Dicționarele ne spun că profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică. In contextul lui M. Elade, profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică de a fi armonioasă, cu adevărat  fericită şi eficientă în lume.

Dar ce înţelegem prin cuvântul „sacru”. Dicţionarele ne spun că sacrul este ceea ce este sfânt. Poate fi un om sfănt. Îi cunoaştem, ca exemplu, pe sfinţii bisericii creştine. De altfel, Mircea Eliade defineşte religia nu ca pe o credinţă în Dumnezeu sau în zei, ci ca pe o experienţă a sacrului.  

În opinia lui Eliade, „modul cel mai uşor de a defini sacrul e totuşi acela de a-l opune profanului”, prin care el înţelege domeniul experienţei în genere, în sens empirist, sau, cum îl denumeşte adesea, spaţiul experienţei omului. Omului care studiază istoria vieţii sale, istoria vieţii copământenilor, istoria trecutului, pentru a deveni mai știutor, mai  învăţat, mai cult, mai priceput, mai pregătit, mai îndemânatic, mai înţelept.

Mircea Eliade scria că sacrul si profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale. Aceste moduri de a fi în lume nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos, fiind importante atât pentru filosofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane” (1.p.15).

Principala temă abordată în această lucrare de Mircea Eliade este cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios (1.p.14). A omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume desacralizată.  Eliade încearcă să dovedească că lumea profană în totalitate, cosmosul total desacralizat de această lume, este o descoperire recentă a minţii omeneşti. „Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului omul modern şi-a desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice” (1.p.14).  

Şi, deci, ecuaţia care este actuală pentru om (sau generaţia oamenilor), care doreşte să se modifice spre bine, spre verticalitate şi integritate, spre creştere continuă, este traiectoria creşterii de la profan la sacru. Pentru a vorbi despre această creştere, Mircea Eliade a folosit termenul de hierofanie, ceea ce descoperă sacrul.

Mircea Eliade scria: „Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităţilor sacre. (1.p13).

Problema majoră

Problema majoră a civilizaţiei noastre este pierderea, de-a lungul istoriei,  a sacrului din noi, din înăuntrul nostru, a sacrului în societate şi în civilizaţie. Ceea ce a prins denumirea morţii lui Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu, nu Sacrul  este mort, ci noi suntem pe calea morţii. Părăsind spaţiul sacrului, omul şi-a pierdut orientarea cosmică din sine. A pierdut legătura cu valorile şi legile lumii cosmice, care menţin echilibrul vieţii şi ghidează  calea evoluţiei. Omul profan şi omenirea profană este pierdută în haosul spaţiului şi timpului, ea nu mai este verticală şi integră, şi nu îşi mai asumă responsabilitatea pentru creaţie proprie la nivel intregru pământesc şi cosmic.

În opoziţie, cum arată M Eliade, omul secolelor şi culturilor trecute, care în credinţă se ţine de sacru, îşi asumă responsabilitatea sa, poate primitivă, pentru creaţia proprie, la nivel  pământesc, cât şi cosmic 1.p. 72.

În  lucrarea „Oceanografie”, Mircea Eliade scrie despe diferenţa omului profan contemporan şi omului nou, care ar trebui să se formeze. Omului, care prin religie şi ştiinţă poate transcede la starea sacrului.   Iată ce ne vorbea maestru despre omul profan contemporan: „Este ciudat cât de puţin se interesează oamenii de lucrurile esenţiale; de acele lucruri care pot face din viaţă o creştere necontenită, sau o moarte spirituală timpurie. De exemplu, de ce face cutare lucru, de ce vorbeşte, „de ce porneşte în fiecare dimineaţă la lucru; sau, de unde are siguranţa că un lucru este bun şi altul rău, că un lucru trebuie făcut şi altul evitat sau ascuns ş.a.m.d.” (2. p.13).  Aşadar, participăm „la un automatism în care nu încercăm niciodată să intervenim; le facem din teamă sau din obişnuinţă, credem în realitatea lor fără să o cercetăm; nu încercăm nici să le depăşim, nici să le modificăm; într-un cuvânt suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa” (2. p.13)

Si, Mircea Eliade trage concluzia că numai cel care izbuteşte să depăşească orgoliul, umilinţa, remuşcarea, răzbunarea, ura – doar acel om poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată pentru înfrângerea personală, să nu-i pese de opinia publică; să nu urască pe cel care i-a trecut pe nedrept înainte. Un om care să nu aibă o memorie personală, mai ales; adică o memorie sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se consumă, oamenii nu se uită, durerile şi bucuriile înseminţează alte acte inutile. (2. p.135)

1. M.Eliade. Sacrul şi profanul. Bucureşti, 2013.

2. M.Eliade. Oceanografie. Bucureşti, 1991.
Autor: Igor Fonari, doctor în filosofie, colaborator al bibliotecii „Ștefan cel Mare şi Sfânt”

Vargas Llosa, Mario – prozator, dramaturg, eseist – 85 ani de la naștere

Mario Vargas Llosa  născut pe 28 martie Peru – este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori  din Peru. Este de asemenea unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în  America Latină. A obținut Premiul Nobel pentru Literatură  (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.

A  obținut apoi un doctorat în filozofie și litere la „Universitatea Complutense” din Madrid în 1959. Între timp, se stabilește pentru o perioadă în Franța unde lucrează ca profesor de spaniolă și ziarist. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine un scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa.

După o tinerețe în care se apropie de comunism, la maturitate ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel Garcia Marquez, odinioară prieten, de servilism față de regimul castrist.

Aici puteți citi mai mult din viața și opera scriitorului. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa

Vă propun spre lectură următoarele cărți din creația lui literară.

Vargas Llosa, Mario. Elogiu mamei vitrege / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2003. – 130 p.

Elogiu mamei vitrege este, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Și, în același timp, o usturătoare lecție de viața, dincolo de binele și de răul moraliștilor.

Romanul este o pledoarie pentru artă în general, cea erotică în special. Llosa inovează explicând întâmplările din triunghiul amoros prin realizarea unei paralele între acestea și personajele dintr-o serie de tablouri foarte cunoscute. Data viitoare când vom merge într-un muzeu, cu astfel de explicații, vom privi aceste tablouri (poate și altele) cu alți ochi, conștienți că personajele, natura, ambianța au o însemnătate profundă și ascund, poate, fapte reale, istorie, viață.” Elogiu mamei vitrege” este un excelent roman erotic, dar și o lecție frumoasă despre diferitele modalități în care putem privi și înțelege arta.

https://humanitas.ro/humanitas/carte/elogiu-mamei-vitrege-0

Vargas Llosa, Mario. Băieții și alte povestiri / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2013. – 170 p.

Șefii, primul dintre cele două volume cuprinse în Băieții și alte povestiri, a fost publicat pentru întâia oara in urma cu 50 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor șase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunță o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificați adesea cu realismul de tip magic. Povestirea Băieții, scrisă un deceniu mai târziu, e un punct de cotitura: violenta e aici mai insidioasă și nu mai ține atât de un tacit „cod“ al onoarei si al machismului, ca in povestirile si romanele de pana in 1967, cat, mai degrabă, de însăși regula jocului. „Șefii este prima mea carte și în ea apar câteva din multele povestiri scrise când eram adolescent și student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, Leopoldo Alas, cu un premiu destul de modest, și, cum îmi doream sa public, am participat, fără prea mari speranțe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris Băieții. Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi.

https://librarius.md/ro/book/001100-baietii-si-alte-povestiri

Vargas Llosa, Mario. Mătușa Julia și condeierul / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 367 p.

Panamericana, un tânăr redactor de ştiri temperează gustul pentru catastrofe al colaboratorului său şi se îndrăgosteşte de o mătuşă prin alianţă, Julia. El are 18 ani, e student la Drept şi scrie scenarii care ajung la coş. Ea are 32 de ani, e boliviană şi proaspăt divorţată. Pe măsură ce avalanşa radionovelelor scapă de sub controlul fanaticului condeier, viaţa tânărului Mario şi cea a mătuşii sale Julia scapă de sub controlul familiei. Cu un umor la fel de năvalnic, Vargas Llosa îşi transferă elemente autobiografice ale relaţiei cu propria sa mătuşă, Julia Urquidi Illanes, într-un roman sa­vuros şi năvalnic, lipsit de prejudecăţi inutile.

https://www.elefant.md/matusa-julia-si-condeierul_805c667e-b007-451a-b5fc-8a5f121891c8

Vargas Llosa, Mario. Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 338 p.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheza, apoi Parisul revoluționar al anilor 60, Londra hippy din 70, Japonia modernă. El este băiatul bun, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este fata rea, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard. Un roman despre bucuria și caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

https://www.elefant.md/ratacirile-fetei-nesabuite_45a971a2-4197-4248-a727-6c06c23c92cd

Vargas Llosa, Mario. Orașul și câinii / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2017. – 368 p.

Orașul și câinii e un roman despre adolescență și despre violența unei lumi în care numai cei duri reușesc. Personajele, tineri peruani din toate straturile societății, evoluează între zidurile unui colegiu militar asemenea celui în care a învățat timp de doi ani și Vargas Llosa. „Câinii” (bobocii din primul an) sunt continuu agresați și umiliți de elevii mai mari, care le demonstrează că a fi bărbat înseamnă să te impui prin forță în fața celui mai slab.   O carte despre ostilitate, violență și dramele adolescenței, scrisă de unul dintre cei mai mari autori contemporani.

Apariția, în 1963, a romanului Orașul și câinii îi aduce lui Mario Vargas Llosa o rapidă consacrare internațională: cartea e tradusă imediat în 20 de limbi, pentru ca apoi să fie ecranizată.
Este momentul în care începe spectaculoasa carieră literară a scriitorului peruan, același care în 1990 avea să candideze la președinția țării sale.

https://booknation.ro/carti/carte.php?product_id=13124990

Realizat de Doina Spătaru

Șef sector

Un patriot se recunoaște prin faptul că iubește

Republica Moldova sărbătorește a 29-a aniversare de la declararea Independenței față de Uniunea Sovietică în care s-a aflat 47 de ani.

Ziua de 27 august 1991 coincide cu ziua de 27 august 1989, atunci când a avut loc prima  Adunare Națională în care s-a cerut cu voce tare obiectivul desprinderii de Uniunea Sovietică, declararea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafie latină. Este o zi întâmplătoare sau nu am încercat să aflăm de la mai mulți oficiali, atât de la deputații primului Parlament ales democratic, cât și de la cei care au fost aleși în celelalte legislaturi. E dificil de aflat, fiindcă părerile sunt diferite.

Semnarea Declarației de independență – un act de curaj al elitei intelectuale din Republica Moldova.  Suntem foarte mândri să-l regăsim printre rândurile acesteia pe protoiereul  Grigore Jelihovschi, deputat în  Parlamentul -90 și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova. Dumnealui ne-a acordat un mic interviu și pe această cale îi mulțumim din suflet și îi dorim  sănătate, liniște sufletească, prosperitate și multe, multe bucurii.

Ce a însemnat pentru Dumneavoastră personal acest pas spre independență, făcut de tânărul stat Republica Moldova?

Grigore Jelihovschi . Plecăciune întregii țări și mulțumesc pentru amintire și interviu. Mai întâi, am simțit în toată această lucrare duhul patriotic, pentru că îmi iubesc baștina și poporul care trebuia descătușat. Am trăit mulți ani într-un imperiu cu o ideologie ateistă, care voia să construiască raiul aici, pe pământ, dar fără Dumnezeu. Au fost chinuiți, uciși mulțime de preoți, arhierei, călugări și buni creștini, inclusiv cei mai buni intelectuali, dintre care mulți au emigrat. Au fost distruse și multe biserici de o mare valoare culturală… Eu, fiind în parlament, am pledat pentru predarea religiei în școală, punând ca deviză ecologia sufletului. Mult m-a susținut mult regretatul poet Ion Vatamanu. Pe el și pe mulți alții apropiați mie îi pomenesc la Sfintele Liturghii.

Fiind un proces foarte complex, actul de independență a avut parte, firește, de pași reușiți și mai puțin reușiți… Ce ne puteți spune în acest sens?

Grigore Jelihovschi .  Pentru primul Parlament al Republicii Moldova practica a fost nouă și cu puțină experiență și, cu părere de rău, au fost și vărsări de sânge (Transnistria). Nu sunt politician și nici nu cunosc lucrurile ascunse ce s-au produs în decursul anilor, dar am rămas, pe undeva, dezamăgit. Și nu doar eu… E puțin iubită țara. Dar, trăim cu speranța pentru mai bine. Local, mult m-au încurajat activitățile din liceul nostru ”Meșterul Manole”, diriguite de administrația acestuia, cu pedagogi buni și totodată creștini buni, care au susținut predarea religiei în școală la nivelul cel mai înalt. Contează mult promovarea valorilor, adevăratelor valori. Simțim o luptă globală pentru păstrarea acestora. Poporul român s-a născut creștin ortodox cu nenumărate tradiții frumoase, ce pun baza unei culturi autentice. Dar Sfinții Părinți au prorocit că va veni vremea când se va zice binelui rău și răului bine. Nu încerc să ofer detalii, pentru că fiecare om înțelege. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dea înțelepciune!

            Care ar fi mesajul dumneavoastră după 29 de ani de independență către cetățenii acestui stat? Sau poate chiar un indemn, un sfat?

 Grigore Jelihovschi  Mesajul meu este pur religios. În romanul renumitului scriitor francez Victor Hugo – Mizerabilii – scrie : „Cum este filosofia omului așa-i și viața lui.” Paralel, voi cita cuvintele din Evanghelie: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” ( Matei 6,22). Ochiul este mintea omului. Iar mintea se luminează prin pocăință. Iar pocăința înseamnă schimbare de cuget, de mentalitate… Am spus într-o emisiune televizată că dacă toți oamenii ar trăi după Evanghelie, ar trăi ca în rai. Aceasta se referă la toți: conducători și conduși. Astfel, îndemnul meu personal este să ne studiem credința strămoșească, să trăim potrivit acesteia, să ne educăm duhul patriotic, să ținem la cultura și tradițiile noastre milenare și nu ne vom descuraja în orice situații care s-ar crea. Iisus Hristos spune: „Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea.” La fel Sf. Ap. Pavel ne încurajează: „Totdeauna bucurați-vă, neîncetat vă rugați.”

Mulțumim mult, protoiereului  Grigore Jelihovschi pentru curajul de a semna Declarația de Independență, pentru Libertatea pe care a oferit-o cetățenilor, pentru îndemnurile înțelepte, povețe și argumente concludente din cartea sfântă cu speranța că noi toți vom trage concluzii pentru a avea o viață demnă de a fi trăită.

 Un interviu cu ceilalți colegi-deputați ai primului Parlament, numit și Parlamentul-Independenței îl puteți viziona pe pagina de Youtube a bibliotecii „Ștefan cel Mare” https://www.youtube.com/watch?v=f9zdCMrM1YA

Realizat de L. Canțîr, șef serviciu

Chișinău – orașul meu frumos

Orașul meu etern ca o poveste,
Mereu îți simt în piept suflarea ta,
Destinul meu, destinul tău ne este
Cu tine toată lumea e a mea
”.

(fragment din imnul orașului Chișinău)

Prima menţiune documentară a Chişinăului ca localitate datează din 17 iulie 1436, când domnii Ţării Moldovei Ilie şi Ştefan… au dat şi i-au întărit lui Oncea-logăfăt pentru credicioasă slujbă mai multe sate pe Răut . Stabilind hotarele acestor sate, documentul menţionează : …şi la Băc, de cealaltă parte , pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii.

Cu prilejul împlinirii a 584 ani de la prima atestare 17 iulie 1436, am ales să elaborez o listă a cărților despre orașul Chișinău.

  1. Chișinău : Enciclopedie. – Chișinău : Museum, 1997. – 569 p.
  2. Chișinăul în literatură : Antologie. – Chișinău : „Grafema Libris”, 2011. – 575 p.
  3. Chișinăul în 1941. – Chișinău : Museum, 1996. – 78 p.
  4. Ciobanu, Ștefan. Chișinăul / Ștefan Ciobanu. – Chișinău : Museum, 1996. – 79 p.
  5. Ciocanu, Sergius. orașul Chișinău : începuturi, dezvoltare urbană, biserici (secolele XV-XIX) / Sergius Ciocanu. – Chișinău : Cartdidact, 2017. – 280 p.
  6. Colesnic, Iurie. Chișinăul din amintire / Iurie Colesnic. – Chișinău : Grafema Libris, 2011.- 516 p.
  7. Colesnic, iurie. Chișinăul din inima noastră / Iurie Colesnic. – Chișinău : S.n., 2014. – 636 p.
  8. Colesnic, Iurie. Chișinăul nostru necunoscut / Iurie Colesnic. – Chișinău : Cartier, 2015. – 632 p.
  9. Colesnic, Iurie. Chișinăul și chișinăuienii / Iurie Colesnic. – Chișinău: S.n., 2012. – 600 p.
  10. Colesnic, Iurie. Istoria din pagină nouă / Iurie Colesnic. – Chișinău : S.n., 2018. – 312 p.
  11. Marin, Gheorghe. Misuni și destine / Gheorghe Marin. – Chișinău : Pontos, 2008. – 247 p.

Creată de : Doina Spătaru

Nicolae Dabija:Personalitate complexă a literaturii române

Poetul, prozatorul, publicistul și academicianul, Nicolae Dabija împlinește astăzi 72 de ani. Cu prilejul acestei aniversări, îi elaborăm o expoziție virtuală, care conține câteva titluri din creația scriitorului.

Dabija, Nicolae. Povești de când Păsărel era mic / Nicolae Dabija. – Chișinău : Editura ”Baștina – Radog”, 2011. – 24 p.

Este o povestire în versuri despre Zăzăică-vlădica peste țânțari, țânțarul B-â-z-z, generalul Zz-u-mm cu soția, doi senatori, trei revizori, patru reformatori si Țâțarița-sanitara…care au participat la” o bătălie grozavă unde Zâzâică s-a umplut de slavă, iar vicleanul de Vânt care fu înfrânt, aproape ca fost prizonier”.

Dabija, Nicolae. Nasc și la Moldova oameni / Nicolae Dabija. – Chișinău : Hyperion : 1992. – 73 p.

Cartea cuprinde o serie de povestiri pentru copii care includ regi ai Daciei, împărați ai Romei, voievozi și domnitori ai Moldovei, Sunt incluse și câteva bătălii ale domnitorului Ștefan cel mare : Lupta de la Baia, Bătălia de la Lipnic, Bătălia de la Podul Înalt și Codrii Cozminului. Autorul ne amintește și despre cronicarii : Miron Costin și Ion Neculce. Dimitrie Cantemir e numit ”Rege între filozofi”, Alexandru Donici ”Cuib de înțelepciune”, Vasile Alecsandri ”Și – acel rege al poeziei…”, Ion Creangă ”Învățătorul copiilor” și alți scriitori.

Dabija, Nicolae. Temă pentru acasă / Nicolae Dabija. – Iași : Princeps Edit, 2009. – 376 p.

Romanul poate fi numit printre cele mai sesizante și mai fascinante creații ale literaturii de dragoste. Autorul dezvăluie lupta cu destinul, într-o înfruntare inegală. Romanul este un eveniment cu totul remarcabil în beletristica românească. E o strigare apolinică și divină la ceruri,o istorie a tragicei noastre izgoniri din grădina Domnului asasinat. Cartea se citește ușor cu sufletul la gură. Romanul este într-adevăr o temă pentru acasă.

Dabija, Nicolae. Nu vă îndrăgostiți primăvara : nuvele / Nicolae Dabija. – Chișinău : Editura pentru Literatură și Artă, 2013. – 210 p.

Romanul este necesar de a fi citit. Un titlu care stârnește interesul, în lumea fermecată a nuvelelor, şaisprezece la număr, scrise într-o manieră uşor fantastică unele,  într-un limbaj simplu uşor de citit şi savurat. Cele 16 nuvele sunt: Leyla, Nu vă îndrăgostiți primăvara!, Casa cu cărţi, Omul care şi-a vândut visurile, Minciuna noastră cea de toate zilele, Trenul spre paradis pleacă la timp, Al treisprezecelea apostol, Vameșul, Moș Frasin, Nunta de șerpi, Despre suflete – pereche, Femeile îmbărbătând lumea, Romeo și Julieta din Bișcotari, Dragoste de mamă, Vânătorii de șerpi, Înger păzitor.

Dabija, Nicolae. Te blestem să te îndrăgostești de mine / Nicolae Dabija. – Chișinău : Editura pentru Literatură și Artă, 2018. – 432 p.

Te blestem să te îndrăgostești de mine însumează toate poveștile de dragoste imposibile. Oana Nour este o tânără care refuză, inițial, să fie fermecătoare, deoarece vrea ca nimeni să nu se îndrăgostească de ea. Dură, rece, imposibil de înțeles, Oana reușește să îl facă pe El să o iubească mai mult decât orice, deși l-a avertizat să nu o facă. Să nu cadă în capcana dragostei, deoarece ea nu poate iubi pe nimeni. Și totuși.. Te blestem să te îndrăgostești de mine încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață.

Dabija, Nicolae. Pe urmele lui Orfeu : Eseuri / Nicolae Dabija. – Chișinău : Hyperion, 1990. – 380 p.

E o carte necesară care vine să completeze analele istoriei poporului nostru, trecută fiind prin prisma artistică, înnobilată de gândul și inima poetului. Cartea abordează original probleme de literatură veche moldovenească, fiind o apariție nouă pe acest tărâm. Ținuta stilistică a eseurilor din cartea ”Pe urmele lui Orfeu” e bogată, variată și originală. Eseurile lui N. Dabija nu sunt eseuri numai de aceea că el le denumește eseuri; ele sunt autentice eseuri prin conținutul inspirat, prin stilul lor clar și expresiv.

Realizat de : Doina Spătaru, șef-sector

Adoptă un animal abandonat

Cel mai rațional lucru pe care puteţi să îl faceţi pentru un animal abandonat pe stradă este să îl adoptaţi. În cazul în care nu aveţi această posibilitate, puteţi să îi căutaţi un stăpân printre prietenii voștri sau  să le oferiţi hrana, care îl poate salva de la foame, măcar și pentru o zi. Puteţi să faceţi donaţii  pentru adăposturi și să faceți voluntariat acolo. Iar dacă doriţi să nu mai apară animale pe stradă, hai să le oferim această posibilitate de a avea stăpân ÎMPREUNĂ!

4 aprilie este Ziua Internaţională a Animalelor fără Stăpân. Ea a fost declarată ca un semnal de alarmă și un apel la compasiune, lansat la nivel mondial, față de situația în care se află sute de milioane de animale fără stăpân din întreaga lume.

 Olanda este țara în cadrul căreia a fost inițiată pentru prima data o zi specială dedicată acestor ființe neajutorate. Acum, acest eveniment se desfășoară în mai mult de 15 țări cu scopul de a sensibiliza oamenii și de a manifesta milă față de suferințele animalelor fără adăpost.

Aceste suflete neajutorate nu au ales această situație. Motivele sunt diverse. Ele ba au fost aruncate fără milă în stradă, ba pierdute, dar au avut și nenorocul de a se naște acolo. Așa au devenit nedorite înfruntând realitatea crudă de pe străzi zi de zi. Uneori erau moarte de foame și bolnave, alteori călcate de mașini. Cred că mulţi privesc un animal fără stăpân ca pe o mare bătaie de cap. Dar situațiile în care s-au pomenit aceste animale ale nimănui li se întâmplă tot din cauza lucrurilor pe care noi, oamenii, le-am făcut. Deci, tot noi, oamenii suntem în măsură să redresăm situația. Ajutorul poate fi oferit de fiecare dintre noi, găsind soluții întru salvarea acestor ființe neajutorate.

Instituirea acestei zile este întru a încuraja adopția și de a găsi soluții pentru a salva cât mai multe animale ale străzii, pentru că ele fac parte din viață noastră și e nevoie să ne asumăm conviețuirea alături de ele. Bunăvoința de care vom da dovadă întotdeauna va fi răsplătită cu mărinimie de aceste creaturi înzestrate cu dragoste, sensibilitate, așa cum numai un animăluț îl poate face.

„Fii om cu animalele” , fii alături de cei care sunt în suferință, implică-te în viața lor pe cât îți permit posibilitățile și treci la acțiune pentru a face viața lor mai bună! Situația dificilă a animalelor fără stăpân va fi rezolvată numai prin implicarea fiecăruia dintre noi, dar și a întregii comunități.
           

            Realizat: Lilia Canțîr

Ghiocelul de Hans Cristian Andersen

Ocazia perfectă pentru a declara 2 aprilie – Ziua internațională a cărții pentru copii, ziua de naștere a lui Hans Christian Andersen, a cărui nume se află pe buzele tuturor iubitorilor de povești. Vă propunem să lecturați o poveste înduioșătoare despre destinul unei flori gingașe, dar foarte puternică. Este vorba despre povestea ghiocelului care ne emoționează și tot odată ne îndeamnă la reflecție despre ce este bine și rău, frumos și urât.

Era în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înțepător, înăuntrul ușilor închise era cald și bine, dar în afară caselor bine încălzite se află ghiocelul, sau cel puțin micuța lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.

Într-o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua așternută peste pământ, au atins rădăcina ghiocelului și au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de afară. Curând, o rază de soare și-a făcut și ea loc printre zăpadă până la bulbul ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viață.   „Vino la mine,” i-a zis floarea.  „Nu pot,” i-a răspuns rază de soare. Nu sunt îndeajuns de puternică pentru a-ți deschide ușa! Atunci când va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.

„Când va veni vara?” a zis floarea, și a repetat această întrebare ori de câte ori o nouă rază de soare își făcea drum până la ea. Mai era, totuși, destulă vreme până la sosirea verii. Zăpadă întârzia încă peste țărînă, și apărea o oglindă de gheață peste bălți în fiecare noapte.

„Cât timp îi mai trebuie verii că să vină? Cât timp?” își spunea floarea. „Simt un așa de mare neastâmpăr și poftă de viață în mine; trebuie să cresc, să mă lungesc, să deschid ușa, trebuie să ies afară și să fac o plecăciune pentru a-i spune verii „bună dimineață”! Ah, ce vremuri fericite mă așteaptă!”

Așa că floarea s-a zbătut și a crescut dinlăuntrul ei sub stratul de pământ pe care apă îl înmuiase în afară, iar zăpadă și țărînă s-au încălzit, și rază de soare i-a bătut iar la ușa. Floricică a ieșit sub zăpadă cu niște mici petale alb-verzui, înfășurate strâns în niște frunzulițe verzi, ce păreau că o apară. Neaua era rece, dar era străpunsă de rază de soare, așa că era ușor să treci prin ea, mai ales că rază de soare devenea tot mai puternică.

„Bine ai venit, bine ai venit!” cânta și îi ura fiecare rază, iar floarea s-a înălțat deasupra zăpezii, în lumea strălucitoare de afară. Razele de soare au mângâiat-o și au sărutat-o, așa că și-a desfăcut petalele, albe că neaua, și ornamentate cu dungi verzi. Și-a aplecat apoi capul, plină de bucurie și modestie.

„Frumoasă floare!” i-a spus razele soarelui, „ce grațioasă și delicată ești! Ești cea dintâi și ești unică! Ești iubirea noastră! Ești clopoțelul ce vestește sosirea verii, frumoasă vara, peste pământuri și orașe. Toată zăpadă se va topi, vânturile reci vor fi alungate departe, și noi fi iarăși la putere. Totul va deveni verde și, după aceea, vei avea tovarăși liliacul, florile de salcâm și trandafirii; dar tu ești prima, atât de grațioasă și delicată!”

Era așa de bine! Parcă întreg văzduhul cânta, în vreme ce razele de soare se agățau de frunzele și tulpină florii. Ea stătea în mijlocul zăpezii, atât de delicată și așa de ușor de rupt, și totuși atât de puternică în frumusețea ei tânăra; se înfățișa cu rochia-i albă cu dungulițe verzi, anunțând vara. Mai era însă mult timp până la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, și vânturile înghețate continuă să sufle peste pământ.

„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vântul și Vremea. „Mai avem încă putere și o vei simți pe pielea ta, și te vei lasă înfrântă de noi. Trebuia să fi rămas liniștită acasă și să nu te arăți tuturor. Nu a venit încă timpul tău!”

Era un ger de crăpau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici măcar o singură rază de soare. Vremea putea să rupă floarea în două cu răceală ei. Cu toate acestea, ea avea mai multă putere decât credea. Era puternică grație bucuriei și credinței în vara, care trebuia cu siguranță să apară și care fusese vestită de dorul ei adânc și confirmat de razele de soare. Așadar, ea a rămas plină de încredere, cufundată în zăpadă, cu straiul ei alb, aplecandu-și capul sub fulgii mari și grei, în ciuda vânturilor înghețate că o loveau.

„Te vei rupe!” i-au zis ele, „și te vei ofili, te vei ofili! Ce cauți tu aici? De ce te-ai lăsat ispitită să ieși afară? Rază soare lui nu a făcut decât să își bată joc de ține. Acum capeți ceea ce primești, aiurită îndrăgostită a verii.”

„O, aiurită îndrăgostită de vara!” strigau copii, bucuroși, „uite-o acolo, ce frumoasă este, ce frumoasă e! E cea dintâi și unică floare!”

Aceste vorbe o făceau să se simtă atât de bine pe floare, părând să o încălzească la fel că și razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici măcar nu a simțit atunci când a fost ruptă. Era acum în mâna unei copile, sărutată de acea copila, și adusă într-o camera caldă, privită cu prețuire și pusă în apă. „Ce invigorator, ce întăritor!” Floarea se gândea că a venit dintr-o dată vara.

Fiica oamenilor din acea casă era o față frumoasă, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel că și un prieten de-al ei. Prietenul ei învață pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurită indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicată floare și a așezat-o într-o hârtie parfumată, pe care erau scrise niște versuri începând și terminându-se cu cuvintele „aiurită îndrăgostită de vara”. „Prietene, fii un aiurit îndrăgostit al verii.” Față își îmbia și își lua în ras prietenul cu frumusețea verii. Da, acest lucru era cuprins în versuri, iar hârtia a fost împăturită că o scrisoare, și floarea fost pusă și ea în scrisoare. Înăuntru era întuneric, la fel că în acele zile când era ascunsă în rădăcina. Floarea a pornit într-o lungă călătorie, a stat în geantă unui poștaș, a fost presată și îngrămădită, un lucru nu tocmai plăcut, dar, până la urmă, chinurile au luat sfârșit. Călătoria se terminase; scrisoarea a fost deschisă și citită de către prietenul îndrăgit. Ce fericit a fost! A sărutat scrisoarea și a așezat-o cu grijă într-o cutie, în care erau multe alte frumoase versuri, neavând totuși vreo floare în ele; ea era prima, unică, așa cum îi spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care îi plăcea mereu să se gândească.

Floarea a avut timp destul pentru a se gândi la asta; s-a tot gândit cât a trecut vara, a trecut și iarnă, și a sosit încă o vara, înainte de a-și face iar apariția. De această dată însă tânărul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, și a aruncat-o, iar floarea a căzut pe podea. Era, desigur, turtită și uscată, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decât să ajungă în foc, acolo unde a ars hârtia cu versuri. Ce se întâmplase, de fapt? Ce se întâmplă de multe ori… Floarea îl făcuse să se simtă că un aiurit îndrăgostit părea să nu fi fost decât o glumă; față răsese de el, această nu mai era deloc o glumă, și, în timpul verii, își făcuse alt prieten.

A două zi dimineață, soarele a strălucit peste floarea presată, ce părea a fi pictată pe podea. Servitoarea care matură în camera a ridicat-o și a așezat-o într-una din cărțile de pe masă, gândindu-se că, în timp ce făcuse curățenie, căzuse pe podea. Floarea se află iarăși printre versuri – niște versuri mult mai frumoase – sau care, cel puțin, costaseră mai mult.

Ani după ani au trecut după aceea. Cartea stătea pe un raft, și apoi a fost luată de acolo pentru a fi citită. Era o carte bună; versurile și cântecele din ea aparțineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, și chiar meritau a fi citite. Omul care o citea întorcea paginile una după altă.

„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit îndrăgostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusă degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Și el a fost un aiurit îndrăgostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale și, din această cauza, a trebuit să înfrunte înghețate vânturi, și să rătăcească pentru a avea un acoperiș de la un moșier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apă, sau a uneia așezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun și aiurit, dar cel dintâi, unicul, mereu tânărul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie să rămâi că un simbol în această carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”

În acest fel, ghiocelul a fost așezat înapoi în carte, și s-a simțit onorat și fericit că era un simbol în acea frumoasă carte de cântece, aparținând celui dintâi în a cânta și a scrie, și el tot un ghiocel, un aiurit îndrăgostit de vara, ce era privit drept un nebun în timpul iernii. Floarea a înțeles aceste lucruri în felul ei, așa cum noi interpretan totul în felul nostru. Această este povestea ghiocelului.

Am lecturat! Să exersăm….

Titlul textului––––––––––

Autorul––––––––––––––––––––

Anotimpul în care se petrece acțiunea––––––––-

Personajele–––––––––––––––––

  1. Completează.
  2. Era frig, aerul era –––––––––, vântul bătea –––––.
  3. Ghiocelul stătea ascuns sub –––––––- până a fost atins de  –––––––––-.

Indicii:  tăios, prima rază de soare, pământ, rece.

  • Încercuiește răspunsurile.
  • Raza de soare nu putea pătrunde sub plapuma de zăpadă deoarece: 
  • era un strat prea gros de zăpadă
  • nu era destul de puternică
  • nu venise încă primăvara
  • Floricica se simțea înghesuită în pământ deoarece:
  • locul era strâmt
  • creștea și dorea să se întindă
  • era apăsată de stratul de zăpadă
  • Subliniază cuvintele care descriu floricica, așa cum este văzută de autor.
  • firavă
  • veselă
  • alb-verzuie
  • alb ca zăpada
  • vorbăreață
  • puternică
  • vitează
  • tânără
  • gingașă
  • frumușică
  • Înlocuiește cuvintele date cu cele folosite de raza de soare, atunci când admiră floricica
  • încântătoare
  • întâia
  • grațioasă
  • singură
  • Ce prieteni urma să-și facă floricica?––––––––––––––––––––––––––––––––––––
  • Explică de ce ghiocelul este considerat vestitorul primăverii.––––––––––––––––––––––––––––––––

Realizat: L. Canțîr

Vizite ghidate la bibliotecă

Adevărata universitate a viselor noastre este o bibliotecă. Locul unde mergem să citim, să ascultăm, să discutăm, să ne întîlnim cu personalități, cu alţi semeni de ai noştri ingenioşi, interesanţi și setoși de a țese noi performanțe și de a valorifica potențialul cunoașterii. Biblioteca este locul care ne păstrează amintirile, ne delectează sufletul, ne farmecă cu mulţimea de tezaure ce așteaptă fără răgaz să fie răsfoite.

La aniversarea a cincisprezece ani de la fondarea  Filialei ,,Ștefan cel Mare’’, biblioteca rămâne a fi o instituție importantă, de valoare, cu profil cultural, informativ și știiințific, ce sprijină procesul de studii, fiind solicitată de toate categoriile de citittori. Pentru promovarea și popularizarea colecției de documente au fost organizate activități specifice lucrului cu măria sa cartea. Biblioteca deservește toate categoriile  de vârstă: preșcolari, elevi, studenți,  biblioteca fiind mereu  deschisă tuturor cititorilor care ne vizitează pentru prima oară.

În aceste zile de mare sărbătoare a bibliotecii, ne-am dorit cu adevărat să demonstrăm cît de importantă este cartea pentru cititori, astfel ne-am propus să venim în întâmpinarea intereselor utilizatorilor noi cu organizarea vizitelor ghidate în bibliotecă.

La solicitarea educatorilor și profesorilor am avut onoarea să-i avem în ospeție pentru prima data pe picii de la Grădinița nr. 96, preșcolarii de la Grădinița ,,Alba ca zăpada’’ și clasa I-a de la Liceul Teoretic ,,Iulia Hasdeu’’.

Prima impresie a copiiilor a fost ,,uau’’, deoarece chiar în fața  bibliotecii era amenajată cifra aniversării, apoi în hol o expoziție de fluturași, pe perete afișate poze în formă de cifra 15 cu evenimente și personalități pe parcursul activării bibliotecii. Copii au aflat cum sunt aranjate cărțile la raft sau la expoziții, ce sunt divizionarele, cum aranjăm cărțile pe domenii și care sunt regulile de utilizare a calculatorului. De asemenea i-am familiarizat cu regulile de înregistrare, de obținere a carnetului de cititor, regulile de împrumut și de restituire a documentelor.

Le-am vorbit și despre serviciile care se desfășoară în bibliotecă, îndeosebi pentru copii, cum ar fi: Cercul de pictură Micii Genii, Fantezie – arta Macrameu, Tablețel, Semaforul – prietenul meu, Cartea senzorială, Ora de lectură – lecturarea și înscenarea poveștiilor (teatru de păpuși).

Scopul principal a vizitelor ghidate este promovarea culturii informaționale, iar drept obiectiv este informarea, instruirea cititorilor și motivarea tuturor vizitatorilor pentru bibliotecă și lectură.

Totuși, biblioteca rămâne a fi o comoară nebănuită, un izvor de cultură, informare și recreere și poate fi asemănată cu un temple al culturii.

Bibliotecarii și utilizatorii Filialei ,,Ștefan cel Mare’’ a BM ,,B.P.Hasdeu’’ se bucură de faptul că fac parte din  sufletul și inima tuturor chișinăuienilor care aspiră spre tot ce e frumos, plăcut și sublim.

69566352_2500792633511473_5086699870832558080_nNatalia Sofroni, bibliotecar

„Moldovean şi patriot al acestui colţ de glie….”

Octombrie, 2019. Un octombrie mai cald, un octombrie în care e vremea când copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul, dosite în  nostalgii și doruri. Acum, 80 de ani, un popor a fost înveșnicit cu un suflet ales, care a acceptat viața așa cum este, cu nevoia de luptă, cu amarul descântecelor, cu zadarul blestemelor, cu ispita baladelor, cu cel care ne va mângâia și încânta sufletele.

Așadar, ce am fi fost noi fără dorul, dragostea de neam și de țară, fără de gustul libertății, fără de stilul deschis, sfătos, uneori mai dur, mai tensionat, dar  unde armonia sonoră a cuvintelor este pusă pe  note într-o nostalgie specifică  cântecului de dor popular, a cântecului de dragoste – toate devin un prilej de  motiv pentru a-i citi opera acestui mare poet și scriitor al neamului dăruit de Dumnezeu poporului român.

Este vorba de Dumitru Matcovschi,  cel care nu mai e printre  noi fizic, dar prezent  mereu în viața noastră prin creația pe care ne-a lăsat-o moștenire.

„Zilele trec, zilele vin… Ce va rămâne?

Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?

Toamnele trec, grijile cresc, viața descrește.

Eu mă grăbesc,

tu te grăbești,

el se grăbește.

Bucurați-vă prieteni, de prieteni și de frați,

bucurați-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtați.

bucurați-vă de-un cântec,

de-un amurg cu flori de tei,

bucurați-vă o viață

de lumina dragostei…”          Dumitru Matcovschi

Puterea cuvântului poate fi distructivă, dar, în același timp, și sublimă.

La 13 februarie, Nicolae Popa a împlinit 60 de ani. A debutat  cu volumul de versuri ”Timpul probabil” (1983), urmat de cărțile de poezie ”Ghid pentru cometa Halley”, ”Lunaticul nopții scitice”,  ”Elegii de la casa scriitorilor”, ”O mie de ani cu fața la soare” (volum antologic) ș.a. Este autorul romanelor ”Cubul de zahăr”, ”Avionul mirosea a pește”, al cărților de proză ”Păsări mergând pe jos”, ”Careul cu raci”, ”Ghiozdanul zburător” etc.

Nicolae Popa a fost distins cu Premiul Tineretului (1988), cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996, 2001, 2003 și 2008), Premiul „Vasile Vasilache” la Salonul Internațional de Carte de la Chișinău (2008), cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună carte de poezie (2008) ș.a.

Vă propunem câteva titluri din creația autorului!

Popa, Nicolae. Avionul miroase a pește / Nicolae Popa. Chișinău : Arc, 2008. – 288 p.

 

Romanul ne prezintă pe personajul Mihai Loghin, care își mărturisește, printr-o ficțiune în ficțiune, propria istorie ce seamănă cu o trecere degradantă prin bolgiile infernului, la un capăt fiind penitenciarul, la celălalt așteptându-l, ca o altă gură de capcană, casa de nebuni. Romanul nu omite nimic din scîrboșeniile prezentului: mafia tentaculară, ținînd în ventuzele ei și marii demnitari, dar și victimele colaterale, mizeria care mînă peste hotare mai ales femeile, o viață sentimentală paralizată de sărăcie și neputință, care anulează sau dedublează personalitatea, violența, mîrlănia ordinară. Acest roman nu e numai al prezentului, ci și al viitorului, în el rămânînd cristalizată clipa efemeră de azi.

Popa Nicolae. Balcoane cu elefanți / Nicolae Popa. – Chișinău : Prut Internațional, 2011. – 72 p.                                                           

                                                           ”…Trăia odată un elefant.

Trăia el cum trăia, însă era toată vremea trist, săracul. Și nu trăia undeva în India sau sub soarele dogoritor al Africii, ci își ducea zilele la capătul străzii noastre. De ce anume acolo?…”– Nicolae Popa. Povestea elefanţilor modelaţi din plastilină care se transformă în elefanţi vii deschide în faţa copiilor uşa secretă spre miracolul creării unei lumi în care elementul primordial este imaginaţia. Urmărind povestea elefantului Raj Kapoor ne aventurăm în lunga sa secretă viață.

Popa, Nicolae. Careul cu raci / Nicolae Popa. – Chișinău : Cartier, 2003. – 87 p.

Lucrarea a fost declarata invingatoare de un juriu (Valeria Grosu, președinte) in cadrul Concursului de editare a trei, cele mai bune, manuscrise de beletristica, editia 2003. Privită din perspectiva „văzului ultim”, poezia lui Nicolae Popa se află în căutarea locului pierdut. O căutare de negăsire, alimentată de goana poetului după linia de orizont al versului deschizător de ceruri, acolo unde „marginile dispar lărgite de prăbușiri”. O poezie a profunzimilor, o poezie care scoate cercuri la suprafață…

Popa, Nicolae. Cubul de zahăr / Nicolae Popa. – Chișinău : Cartier, 2005. – 440 p.

                                                                                                   Considerând că secretele scrierii unui roman nu trebuie să fie la îndemâna exclusivă ascriitorului, Nicolae Popa îl face pe cititor să participe la consemnarea evenimentelor, autorul însuşi devine personaj/teoretician al romanului.

De la un cub de zahăr care refuză să se topească în ceaşca cu ceai şi pe care scriitorul îl contemplă la masa sa de lucru porneşte acţiunea care se desfăşoară într-un sat pierdut de lume, Bahuseni, unde îndeletnicirea de bază e creşterea porcilor corciţi cu mistreţi, iar unica modalitate de atingere a fericirii iluzorii e alcoolul. Întreg romanul e împânzit cu imagini de porci care par să simbolizeze lăcomia, voracitatea, ignoranţa. O lume mizeră, coruptă şi violentă, în care funcţionează regimul sovietic opresiv, iar oamenii sunt supravegheaţi fără încetare şi în care personajele centrale, Dora şi Sava, sătui de mediu, se sinucid. De la un anume moment, firul epic pare să scape, dar se regăseşte cubul de zahăr, ca un fel de liant.

Popa, Nicolae. Ghiozdanul zburător / Nicolae Popa. – Chișinău : Arc, 2015. – 95 p.

 

Ghiozdanul zburător este o povestire captivantă despre aventurile unei eleve din clasa a VI-a, Dorina, care, într-o dimineață, spre bucuria ei, nu mai este nevoită să-și ducă în spate Ghiozdanul-Bolovanul, ci, printr-un miracol al unui bun vrăjitor, ce-i strecoară în buzunarul de la geantă o cărțulie magică, ajunge la școală zburând cu… ghiozdanul. De aici se declanșează o serie întreagă de pățanii hazlii, în care, la un moment dat, este implicată toată școala, în frunte cu directorul ei, poreclit Domnul Pardon. Microromanul Ghiozdanul zburător, cum îl definește autorul Nicolae Popa, incită imaginația și curiozitatea copiilor și se citește ușor și cu mult interes, fiind scris într-un limbaj simplu, familiar copiilor și părinților.

Popa, Nicolae. Lunaticul nopții scitice : versuri / Nicolae Popa. – Chișinău : Cartier, 1995. – 79 p.

Nicolae Popa apare cu un volum de versuri după o abstinență poetică editoriala de opt ani. Volumul s-a bucurat de numeroase cronici pozitive în mass media culturală. Volumul a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania și din Moldova. Este al doilea premiu acordat de USR unui autor din Basarabia.

Realizat de Doina Spătaru

Șef – Oficiu