Arhive

Cele mai frumoase cărți de dragoste de ziua iubirii!

Cine nu-și dorește să aibă în bibliotecă cele mai frumoase cărți de dragoste cu povești fascinante de iubire, pline de senzualitate, acțiune și mister, sau în paginile cărora pot găsi personaje pregătite să îi trădeze pe cei din jur pentru a câștiga afecțiunea acelei persoane speciale din viața lor? Te poți pierde în universul unor astfel de romane pline de pasiune pentru ore întregi sau le poți răsfoi cu câteva ore înainte de culcare, după o zi lungă la birou pentru a evada din cotidian. Pentru că ești pasionată de lectură și îți place genul romance, dar nu ai întotdeauna timp să cauți în librării sau în magazinele online cele mai noi și cele mai frumoase cărți de dragoste, ți-am pregătit o listă cu romane care te vor captiva cu siguranță și pe care nu îți vei mai dori să le lași din mână.

Vă lăsăm să vă delectați cu cărți inedite de Dragobete!

Flaubert, Gustave. Doamna Bovary / Gustave Flaubert. – Iași : Polirom, 2000. – 396 p.

Doamna Bovary – este scrierea ce dă întreaga măsură a talentului literar aparținând unui titan al literaturii mondiale – nu consider că această exprimare este un clișeu – , Gustave Flaubert. Scriitorul care a stârnit admirația lui Mario Vargas Llosa înfățișează în romanul amintit viața tumultoasă a unui personaj multifatetat și complex, ale cărui valuri cad pe parcursul cărții. Geniul lui Flaubert se remarcă prin multiplele tehnici de dezvoltare a personajului. Emma Bovary este, datorită lui, o ființă complexă, a cărei esență nu poate fi cuprinsă și înțeleasă decât prin intermediul întregului roman. Comparațiile sunt strălucite, alternarea planului real cu cel imaginar ne dă o perspectivă poliedrică asupra caracterului, iar împreună cu stilul de a povesti, de a zugrăvi situațiile de viață, toate acestea justifică admirația totală  față de o scriere perfectă.

McGuire, Jaime. Iubirea doare / Jamie McGuire. – București : Editura Trei, 2018. – 164 p.

„Jamie McGuire este Regia Haosului în iubire … Retrage-te câteva ore și bucură-te de această mică bijuterie fermecătoare”. Deși doare uneori, iubirea învinge mereu… Iubirea doare este o carte încântătoare, intensă și emoționantă, o mică nestemată romantică! Cartea are o dulceață aparte, America și Shepley te cuceresc prin felul lor de a fi și te conving pe deplin de intensitatea sentimentelor lor, mai ales cînd destinul îi pun la o grea încercare.

Brown, Sandra. Sub pretextul iubirii / Sandra Brown. – București : Litera, 2014. – 234 p.

Sexy și carismatic, Lucky Tyler e un rebel înnăscut, care atrage necazurile – dar și femeile – ca un magnet. Seara în care sare în ajutorul unei roșcate misterioase într-un bar sordid îi oferă  mai mult decât se aștepta. Tânăra îl înfruntă, îi stârnește pasiunea, apoi dispare fără urmă. Dar când poliția îl consideră principalul suspect în cazul incendiului care a avut loc în aceeași noapte, este singura care îl poate salva, oferindu-i un alibi.

Devon Haines încearcă în zadar să scape de amintirea clipelor fierbinți petrecute alături de necunoscutul care i-a furat inima. Când Lucky îi dă de urmă, ea se trezește pusă în fața unei alegeri dificile. Să-l ajute ar însemna să-și dezvăluie cele mai negre secrete, dar un refuz i-ar pune în primejdie pe el și pe toți ai lui. Oricare i-ar fi decizia, Devon riscă să-l piardă pentru totdeauna.

Sandra Brown este una dintre cele mai cunoscute autoare americane contemporane. Cele peste 70 de cărți scrise de ea au fost publicate în 33 de țări, în peste 80 de milioane de exemplare. În anul 2007 a fost premiată de Romance Writers of America, iar în 2008 a fost numită „maestru al suspansului“ de către International Thriller Writers Association.

Susann, Jacqueline. Valea păpușilor : roman. Vol. 1 / Jacqueline Susann. – București : Litera Internațional, 2012. – 299 p.

Valea păpușilor a cunoscut încă de la apariție un succes incredibil, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. Romanul a fost ecranizat într-o miniserie pentru televiziune și adaptat pentru marele ecran într-un film nominalizat la premiile Globul de Aur și Oscar.

Susann, Jacqueline. Valea păpușilor : roman. Vol. 2 / Jacqueline Susann. – București : Litera Internațional, 2012. – 316 p.

O poveste șocantă și emoționantă, despre prețul ce trebuie plătit pentru a fi invidiat de o lume ăntreagă.  Jacqueline Sussan a fost prima scriitoare care a avut trei romane consecutive ce au ajuns pe locul 1 în topul de bestselleruri din The New York Times.

Trigiani, Adriana. Valentine / Adriana Trigiani. – București : Litera Intrernațional, 2011. – 515 p.

Cartea de dragoste prezintă povestea unei tinere, ucenică a unei maestre artizan de la o firmă de pantofi de lux, aflată la un pas de faliment. Valentine Roncalli își dorește să salveze afacerea, iar viața ei se împarte între dragostea pentru un maestru bucătar, datoria față de propria familie și provocarea de a participa la o competiție organizată de un prestigios magazin din New York. Scrisă cu sensibilitate, dar și cu umor, cartea Adrianei Trigiani este o celebrare a dragostei, o desfătare pentru cititorul pasionat de experiențe de viață împlinite.

Nabokov, Vladimir. Lolita / Vladimir Nabukov. – București : Polirom, 2013. – 324 p.

Din cauza subiectului său extrem de șocant – pasiunea morbidă a unui bărbat matur pentru o fetiță de doispre­zece ani –, romanul Lolita a fost respins de editori, fiind publicat în Statele Unite abia după apariția sa în Franța. Construită pe schema mitologică a povestirilor cu fauni și nimfe, Lolita este însă, înainte de toate, un poem de dragoste închinat limbii engleze și posibilităților sale expresive.

Poveste a iubirii obsesive și blestemate a lui Humbert Humbert pentru nimfeta Dolores Haze, capodopera lui Vladimir Nabokov a fost, pe rînd, carte interzisă, roman scandalos, obiect de cult, pentru a deveni apoi un roman clasic al secolului XX.

 

Reclame

Cu dragoste, de Dragobete!

Astăzi este zi de soare

Peste inimi iubitoare.

Este zi de Dragobete,

Zi pentru băieți și fete.

Sărbătoare a iubirii

Peste suflete și inimi,

Ziua noastră românească,

Dragostea să o vorbească.

Să o cânte, să o joace,

Să aibă pe vino-încoace,

Să iubească mai cu foc,

Este ziuă cu noroc.

Dragii mei, iubiți cu toții,

Laolaltă cu nepoții,

Dragostea  nu are vârstă,

Niciodată nu e tristă.

Sărbătorim astăzi Dragobetele, cunoscut de mulţi ca „Valentine’s Day” al românilor. În vremurile de demult, în această zi, tinerii, îmbrăcaţi în straie frumoase, obişnuiau să se strângă prin păduri şi să culeagă în buchete cele dintâi flori ale primăverii. În fiecare an pe 24 februarie românii sărbătoresc Dragobetele, la scurt timp de la sărbătoarea împrumutată de la americani, Valentine s Day. De unde vine acest „Dragobete” şi ce este el?

Dragobete este cunoscut în cultura populară a românilor ca fiind fiul Babei Dochia, un zeu al iubirii al tinereţii şi al veseliei, un tânăr extrem de chipeş care cucerea toate femeile ce îi ieşeau în cale.

Obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în unele sate din nordul şi vestul Olteniei şi, în funcţie de regiune, poate avea şi alte denumiri precum “Cap de primăvară”, “Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor”, “Dragostitele”, “Ziua Îndrăgostiţilor”, “Sânt Ion de primăvară” sau “Granguru”. Dragobetele este zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, provenit din tradiţiile dacice şi sărbătorit în fiecare an pe 24 februarie.

Dragobetele a fost marcat, de-a lungul timpului, de numeroase tradiţii şi superstiţii, de la jurământul fraţilor de sânge, ”zăpada zânelor” strânsă de tinerele necăsătorite pentru proprietăţile ei magice, sărutul obligatoriu în fiecare cuplu care doreşte să îşi menţină iubirea, până la interzicerea plânsului, care ar atrage necazuri în următoarele luni.

În anumite zone ale țării, în această zi, tinerii își unesc destinele prin logodnă, promițandu-și credință și iubire. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi. Nu ai voie să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.

Realizat de Doina Spătaru

Șef -Oficiu

 

 

 

Grigore Vieru – pilonul de rezistență al culturii naționale

Ștefan cel  Mare și Sfânt

Cînta-voi cu drag mereu

El este și fi-vă oricînd

Icoana neamului meu”.

       Grigore Vieru a fost un poet român, ales membru corespondent al Academiei Române. S-a născut și a activat în Republica Moldova, devenind un simbol al valorilor şi unității românești, fiind strâns legat de ambele maluri ale Prutului. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat, poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în fosta Uniune Sovietică. Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Personalitatea lui va rămâne veșnic în memoria şi sufletul nostru.

              Pe data de 14 februarie , poetul basarabean Grigore Vieru ar fi împlinit 84 de ani. Rămas în amintirea românilor de pe ambelor maluri ale Prutului ca poet iubitor de neam, care a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată copiilor. Un detaliu poate mai puțin cunoscut publicului românesc e că el este autorul versurilor din cântecele care apar în cunoscutul film „Maria Mirabela

            Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

         La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: „Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie”. Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Grigore Vieru a fost poetul care a știut să pătrundă adânc în sufletul neamului românesc, creația lui descătușând gândirea și mintea mai multor generații. Visul marelui poet era de a ne uni pe noi toți prin cuvânt, prin bunătate și iubire de aproape, prin dragostea de mamă, de natură, de tot ce avem mai sfânt pe acest pământ.

 

Realizat de Doina Spătaru

Șef – Oficiu

Istoria cărţii şi evoluţia ei

a început oamenii scriau cu ajutorul semnelor pe pereții peșterilor. Mai târziu scriau prin simboluri, unele mai ciudate decât altele, numite hieroglife. Fenicienii sunt primii care au creat alfabetul.

 Odată apărute literele, oamenii căutau material pentru a scrie. În unele țări se scria pe frunze de palmier cu oase de pește, în Rusia se folosea coaja de mesteacăn, în Egiptul antic se scria pe papirus, care se obținea din tulpini de trestie ce creștea pe malul Nilului. Apoi oamenii au continuat să caute un material mult mai ușor și rezistent. Astfel a apărut pergamentul – piele de vițel prelucrată foarte bine. În secolul al II-lea, chinezii au inventat hârtia. Ea se producea manual din diferite fibre încleiate în formă de coli aproape până în secolul al XVII-lea.

 Cel care a inventat tiparul a fost Johann Gutenberg. Prima lucrare tipărită  în două volume în număr de 1282 de pagini a fost Biblia.

 Cartea a parcurs un drum lung, până a ajunge în fața cititorului sub forma de acum. Există cărți diverse: gigantice, minuscule, iar odată cu apariția calculatoarelor au apărut și cele digitale.

 Această informație despre istoria cărților și parcursul lor, dar și unde locuiesc ele, elevii clasei a IV-a de la Școala-Grădiniță nr. 152 „Pas cu Pas” au aflat-o astăzi, 11 decembrie, în cadrul unei lecții care a avut loc la bibliotecă noastră.

Realizat: L. Canţîr

 

Evenimente unice din viața lui Ștefan cel Mare

220px-HumorstefanŞtefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.  Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei. Iată unele dintre cele mai curioase.

  1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
  2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț, voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
  3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belage-rung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicându-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
  4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
  5. Niciun document nu a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.
  6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
  7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o apăra.
  8. Până în prezent se păstrează în mediul monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase poveşti sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod cu Daniil Sihastrul. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis, îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure, monahii se protejează în această construcție.
  9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi jud. Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă s-a luptat la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda. În acea luptă voievodul s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră, ce avea finalitate în Judecata de Apoi.
  1. Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit.

La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 2 iulie pe Sf. Voievod Ştefan Cel Mare

A.David

Ziua în care a murit Ştefan cel Mare.

 „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,
strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai,
gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale,
care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.

                                                                                                  Nicolae Iorga

isDupă o domnie de aproape 50 de ani, a murit din cauza unei răni netratate. Ştefan cel Mare (1457 – 1504) a fost cel mai important conducător al Moldovei. Din cele 36 de bătălii purtate cu otomanii, polonii, ungurii şi muntenii, marele domnitor a pierdut doar două lupte. El a murit la vârsta de 70 de ani, din cauza unei răni netratate la picior. Domnitorul cu cele mai multe domnii pe tronul Ţării Româneşti. Ştefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei, ocupând tronul ţării între 1457 şi 1504. Timp de aproape 50 de ani, Ştefan a condus destinele Moldovei, devenind totodată un  apărător al creştinătăţii, luptele sale împotriva otomanilor au ajuns să fie cunoscute pe întreg continentul european.

Născut în anul 1433 la Borzeşti, în judeţul Bacău, Ştefan moare la data de 2 iulie 1504, la Suceava. Decesul său se pare că ar fi survenit ca urmare a unei răni suferite în anul 1462, când voievodul moldovean a asediat cetatea Chilia. Ştefan a primit un glonţ în picior, şchiopătând din cauza acestei leziuni timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a închis niciodată. Medicul veneţian Matteo Muriano a ajuns în anul 1502 în Moldova pentru a-l trata pe Ştefan cel Mare, însă fără prea mare succes. În vara anului 1504, domnitorului moldovean i-a fost arsă rana cu fierul înroşit, însă această operaţie nu a avut efectele scontate, Ştefan murind la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.

„În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei”, a arătat marele istoric Nicolae Iorga.

 Moartea lui Ştefan cel Mare a fost o lovitură grea pentru Moldova şi locuitorii ei. Oamenii şi-au pierdut conducătorul, care a ocupat tronul ţării aproape jumătate de veac, reuşind în acest timp să se împotrivească turcilor, polonilor şi ungurilor. „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”, a consemnat cronicarul Grigore Ureche.

Nicolae Iorga face o scurtă descriere a domniei lui Ştefan cel Mare în cartea „Istoria lui Ştefan cel Mare, prezentându-l pe voievod ca un conducător foarte înţelept. „Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte. Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia”.

 

A.David

Curiozităţi cu şi despre copii

Ziua copilului este un prilej de a sărbători copilăria, de a oferi sprijin copiilor, de a inspira comunitatea şi familia noastră, de a aprecia şi iubi copiii şi, de ce nu, de a-i pregăti pentru un viitor sănătos, fericit şi plin de succese. Copilăria este însoţită de diferite peripeţii şi curiozităţi.

Va prezentăm câteva  curiozităţi cu si despre copii.

Curiozităţi despre gemeni:

is (1)

Gemenii separaţi la naştere se dezvoltă asemănător.

Gemenii au amprente diferite.

Gemenii pot avea 2 taţi diferiţi.

Copiii făcuţi de două seturi de gemeni împreună vor fi veri (teoretic) şi fraţi (din punct de vedere genetic). 

Gemenii pot dezvolta un limbaj propriu.

Gemenii pot avea rase diferite la naştere. 

Alte curiozităţi

Vocea unui băieţel de 3 ani este mai puternică decât vocile a 200 de oameni intr-un restaurant aglomerat. 

În medie, un copil de 4 ani pune 437 întrebari pe zi.

Uitatul la televizor are efect de calmant natural pentru copii.

In Grecia antică, copiii familiilor înstarite erau scufundaţi în ulei de măsline la naştere pentru a ramâne fără păr de-a lungul vieţii.

Marele faraon Ramses al II-lea a fost tată a peste 160 de copii.

În Anglia anilor 1600, atât băieţii cât şi fetele purtau rochiţe pâna la vârsta de 7 ani.

A.David