Arhive

Pe urmele Marelui Domnitor – patrimoniu cultural moștenit

Comunicare din cadrul Conferinței Științifice Internaționale, ediția a I-a cu genericul „ȘTEFAN CEL MARE ÎN MEMORIA POSTERITĂȚII”, organizată la biblioteca „Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Realitatea istorică a personalității lui Ștefan cel Mare, figură aureolată de legende, descinde atât din documente, hrisoave, cronici și cântece populare, cât și din amintirea vie a contemporanilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt, gloriosul domn și stăpân al Moldovei, prin vitejia și înțelepciunea sa, prin măiestria militară și marea-i dragoste pentru poporul său, a ajuns să fie admirat încă din viață. Admirat de prieteni și respectat de dușmani.

Situația Moldovei în a II-a jumătate a secolului al  XV-lea era de așa natură, că trebuia dusă o luptă grea și neîncetată pentru a-și menține independența.  Țară mică, Moldova era amenințată de două mari puteri – Polonia și Turcia. În această complicată și dificilă situație Ștefan cel Mare apare ca un mare și iscusit diplomat. Iar atunci când diplomația nu mai putea servi și trebuia să pună mâna pe arme, el s-a dovedit a fi un mare comandant de oști. Avea de întreținut legături politice cu o serie de state: Polonia, Lituania, Ungaria, Turcia, Hanatul din Crimeea.

În acea perioada  Ștefan devenise un nume notoriu printre suverani și popoare, realizând fapte mari cu mijloace mici.  Despre aptitudinile marelui domnitor avea să susțină si istoricul rus Al. Caramazin în „Istoria Statului Rus”: „În acea vreme a apărut un nou stat de seamă în vecinătate cu Lituania și care a devenit obiectul politicii lui Ivan al III-lea…Ștefan al III cel Mare, care s-a arătat curajos în primejdie, tare în nenorocire, modest în fericire”.

Contemporanii lui Ștefan cel Mare, care au avut ocazia nu odată să-l admire în faimoasele  sale campanii de luptă cu turcii, tătarii, ungurii și leșii, de unde i-au parvenit domnitorului moldovean încă în timpul vieții titlurile onorabile de cel Mare și Viteaz. Regele Sigismund al Poloniei, martor ocular al dezastrului din codrii Comunului,  i-a atribuit încă de pe atunci numele de Ștefan cel Mare. Iar cronicarul Macarie îl numește la 1452 „Ștefan voievod cel viteaz”.

Prin victoria de la Vaslui (1475), marele domn al Moldovei a intrat în circuitul istoriei universale. Prin înfrângerea unei armate atât de mari și a unui comandant atât de vestit ca pașa Suleiman s-a dat o lovitură grandioasă turcilor, redobândindu-se speranța și posibilitatea înlăturării pericolului turcesc, care agita toată lumea europeană contemporană.

Mai mult chiar, dezastrul turcilor e confirmat și de cronicarii turci, care descriu înfrângerea complectă a lui paşa Suleiman. „A făcut mulţi martiri,- scrie Nensi,- şi foarte mulţi au rămas prizonieri”. O alta mărturie: „Ştefan îi bătu şi alungă peste Dunăre, – confirmă Angiolelo, vistierniculluiMahomed, – unde mulţi au fost omorâţi şi mulţi oameni de frunte au fost făcuţi prizonieri, mulţi s-au aruncat în apă şi s-au înecat”.

Pentru vremea aceea, vremea lui Ştefan cel mare, victoria de la Vaslui reprezenta triumful întregii lumi creştine. Nimeni nu se aştepta la o victorie atât de fulgerătoare.

Personalitatea lui Ştefan a devenit în ochii contemporanităţii un mit viu, iar ţara mică a Moldovei se stabilise pe picior egal cu toate ţările puternice din lume.

Despre personalitatea şi domnia Marelui voievod s-au scris o sumedenie de lucrări istorice, artistice, au fost turnate filme artistice, dedicate cântece şi poezii. Numele strălucitului domnitor a intrat în toate enciclopediile lumii, prin care a dus faimă Ţării Moldovei.

Printre primele enciclopedii românești, care deja au devenit o raritate bibliografică se numără și Minerva. Enciclopedie Română apărută în 1930 la Cluj. În acest volum cu 977 de pagini, găsim informații interesante și utile despre Ștefan cel Mare, unele din care sunt chiar inedite.

În această lucrare importantă găsim scrise toate bătăliile si victoriile ce le-a purtat pe tot timpul domniei Marele domnitor: ,,Ștefan al III cel Mare(aprilie 1457- 2 iulie 1504) fiul lui Bogdan al II-lea și a Doamnei Oltea. După ce învinse cu ajutorul lui Vlad Țepeș la Orbec și Doljești pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, intră în Suceava, unde fu recunoscut de mitropolitul țării și boieri. Petru fugi în Polonia. Primul gând a lui Ștefan a fost organizarea unei armate regulate”.

Îl găsim apoi atacând Polonia, pentru că îl adăpostea pe Petru Aron. După împăcarea lui Ștefan cu polonii (1459) Petru fugi la secui. Ștefan îl urmărește și aici (1461). În 1462 cu expediția lui Mohamed împotriva lui Vlad Țepeș, încearcă să ocupe Chilia pierdută de Petru Aron Vodă, dar fără succes, s-a ales numai cu o rană la picior pentru întreaga viață. N-a putut-o ocupa decât  în 1465. Ocuparea Chiliei, pe care regele o considera ungurească, rădăcinile în secuime şi răscoala încurajată de el, hotărî pe Matei Corvinul să facă o expediție în Moldova pentru pedepsirea lui Ştefan şi înlocuirea lui cu Petru Aron. Suferi însă un adevărat dezastru la Baia (1467), Ştefan victorios, putu să intre în voie în Ardeal, să-l prindă şi să-l decapiteze pe Petru Aron. Pe tătarii, care năvăliră în  Moldova (1469) îi învinse la Lipnic. În Ţara Românească a fost nevoit să poarte războaie împotriva lui Radu cel Frumos, pus de Mohamed în locul lui Vlad Ţepeş (1462). Ştefan nu putea să tolereze aici pe un supus al turcilor. În 1470, arse Brăila. Radu ca răspuns năvăli în Moldova (1471), dar oastea lui fu zdrobită la Soci. În 1473 Ştefan dădu lovitura hotărâtoare. În cursul apei învinge pe Radu, care fugi la turci de peste Dunăre, luă în prinsoare pe soţia şi fiica lui şi puse în scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, ca să-l schimbe în curând, după ce trece şi el de partea turcilor, cu Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş-Vodă. La aceste schimbări turcii se hotărăsc să-l înlăture. Îi cer mai întâi tributul şi cetăţile de la Dunăre, intră apoi în Moldova. Ştefan le ţinu calea la Podul Înalt (Vaslui), zdrobi oştirea turcească într-o strălucită victorie (10 ianuarie 1475). În aşteptarea răzbunării sultanului, Ştefan se împăcase cu regele Matei (1475), obţinând ca feude Cireul şi Cetatea de Baltă în Ardeal. În expediţia întreprinsă  în 1475, Mohamed se mărgini cu ocuparea Crimeii, abia în vara următoare (1476) întră în Moldova. Lupta se dădu la Valea Albă (în codri Neamţului). Ştefan a reuşit să-şi scape  din această luptă ucigaşă partea cea mai mare a oştirii sale – a pierdut numai 200 de morţi şi 800 de prizonieri, tunurile şi carele, – pe când 30 de mii de turci au rămas morţi pe câmpul de luptă. Încercarea turcilor de a cuceri cetăţile Suceava şi Neamţ au dat fiasco şi astfel au fost siliţi să părăsească ruşinos Moldova – falnicii ostaşi a lui Mohamed, cuceritorul Constantinopolului. În 1476 toamna îl găsim în fruntea unei noi oştiri , împreună cu ardelenii pătrund în Ţara Românească şi înlocuieşte pe Basarab cu Vlad Ţepeş. Acesta fu ucis însă în curând de turci, care readuceau pe Basarab Laiotă. În 1477 Ştefan îl înlocuieşte  apoi încă o dată cu Basarab cel Tânăr (Ţepeluş). Din nenorocire şi acesta trecu de partea turcilor în 1479 se luptă alături de ei pe Câmpul Pâinii, iar în 1481 încearcă să recâştige tot cu ajutorul lor Cilia. Ştefan îl bătu la Râmnicul Sărat şi îl înlocui cu un Mircea, dar la urmă rămăsese pe tron pretendentul adăpostit în Ardeal, Vlad Călugărul (1482) Sultanul cel nou, Baiazid al II-lea în 1484 cuceri prin surprindere Chilia şi Cetatea Albă, care n-au mai ajuns sub stăpânire românească decât în vremurile mai noi.

În speranţa unui ajutor pentru a le recâştiga Ştefan făcu personal închinare regelui polon la Calomeia (1485). Turcii în acest timp aduceau pe un pretendent  Hruet, fără să-l poată întrona. În a doua expediţie Haruet îşi pierdu chiar capul, dar cele două cetăţi nu le-a mai putut recuceri. Neprimind ajutor de la Polonia, trebuia să renunţe la acest gând, ceia ce a adus o îmbunătățire în relaţiile cu turcii. Păstra încă şi posesiunile din Ardel, la Vad a pus chiar şi vlădâcă şi a zidit o biserică. În schimb s-au înrăutăţit relaţiile cu Polonia. În 1490 Ştefan luă în stăpânire Pocuţia. Ca răzbunare regele Albert în 1497, sub pretextul că-l ajută să recucerească Chilia şi Cetatea Albă, întră în Moldova, dar în loc să se îndrepte spre sud, se opri la Suceava, cu gândul de a înlocui pe Ştefan cu fratele său Sigismund. Neputând însă cuprinde cetatea, primi bucuros mijlocirea regelui ungar şi a voievodului ardelean, Bartolomei Dragfi – „cuscrul” lui Ştefan cel Mare – pentru pace, se împăcă cu Ştefan şi se învoi să se reîntoarcă pe un drum stabilit pentru a nu prăda ţara. Nerespectând acest drum, Ştefan îl ajunse din urmă şi în Codrul Cosminului (26 octombrie 1497) îi zdrobi aproape întreaga armată. Victoriei îi urmă răzbunarea. Ştefan dădu drumul turcilor şi tătarilor spre Polonia. Prădăciunile în această parte au ţinut doi ani. Moldovenii se înfăţişară şi sub zidurile Lembergului (actualul Livov-E.S.). Abia în  aprilie 1499 se făcuse împăcarea. Albert recunoaşte pe Ştefan domn de sinestătător. De acum în colo Ştefan nu mai purta războaie, nu se mai încredea în planurile creştinilor de a porni noi lupte împotriva turcilor.Singurul lui act războinic a fost ruperea tratatului cu Polonia şi ocuparea din nou a Pocuţiei (1502). A murit în Suceava la 2 iulie 1504 şi e înmormântat la mănăstirea Putna, ridicată de el. A fost cel mai mare stăpânitor din trecutul românilor, dotat cu cele mai alese calităţi politice şi războinice. În cei 47 de ani de domnie a ridicat Moldova la un prestigiu, pe care nu l-a avut niciodată.

A ştiut în exterior să-i lărgească hotarele, să-i afirme neatârnarea faţă de poloni, unguri şi turci; să-i asigure influența în Ardeal şi protectoratul asupra Ţării Româneşti; să-i poarte prin războaiele sale faima până la Veneţia, iar în interior să organizeze şi să desăvârșească instituțiile sociale, politice şi bisericeşti, iniţiate de predecesorii săi, să asigure o înflorire a comerţului şi a bunăstării generale, mai mult decât adât, prin construcţii de biserici şi mănăstiri (Putna, Humor, Voroneţ, Dorohoi, Popăuți, Baia, Hârlău, Iași,  etc. 44 la număr) protejarea meşteşugurilor şi vieţii mânăstirești, să patroneze o strălucită și originală epocă de cultură și mai ales de artă bisericească”.

Ștefan cel Mare era conștient  de importanța pe care o avea Moldova pentru apărarea Europei, amenințată de invazia otomană. De aceasta își dădeau seama și turcii. Îndemnând pe hanul tătarilor să năvălească în Moldova, sultanul Baiazid al II-lea îi scria în 1502 : „Dacă tu vei avea în mână Moldova, noi vom putea înainta liber în toate pârțile lumii”. Izvorâte din dragostea de țară și luciditatea celei mai înalte cugetării, trei idealuri se înscriu cu litere de aur în testamentarul Marelui Voievod: Crucea, Țara și Steagul!”.

Elena SINIȚA, șef filiala, Filiala Maramureș, Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu

Ziua mondială a scriitorilor

„Un scriitor nu îşi ia niciodată vacanţă.

Viaţa înseamnă pentru el fie să scrie, fie să gândească la ce va scrie.”

(Eugene Ionesco)

Scriitori, poeți, prozatori, romancieri, nuveliști, publiciști, eseiști, critici literari din toată lumea celebrează astăzi ziua de creație. Această sărbătoare, mai degrabă universală decât profesională, reprezintă un bun prilej pentru evocarea rolului pe care îl are scrisul în viața omului. Dacă „la început a fost Cuvântul”, atunci Scrisul este nu doar mărturia celor spuse, dar și a celor făcute, descoperite și trăite

Stabilită în 1986, la cel de-al 48-lea Congres Internațional PEN Club, Ziua Mondială a Scriitorilor ne reamintește, în fiecare an, de importanța literaturii în dezvoltarea culturii mondiale, de cei care ne creează noi lumi și ne deschid noi orizonturi. De la romancieri, nuveliști, poeți și eseiști, până la istorici și jurnaliști, cu toții merită aprecierea și gratitudinea noastră.

Doar prin scris putem înţelege problemele existenţiale, putem păstra și transmite informații generațiilor viitoare, fără a depinde de resursele epuizabile ale tehnologiilor moderne. Anume prin literatură ne redescoperim pe noi înșine, dar şi pe cei din jurul nostru, în toate formele posibile.

De Ziua Mondială a Scriitorilor aducem omagiu celor care prin condeiul și talentul lor au dat lumii literatură de mare valoare, contribuind esențial la dezvoltarea culturii și a spiritualității, la îmbogățirea lexicului și a exprimării în limba maternă.

În prezent, PEN Club International are filiale în peste 130 de tari si reprezintă cea mai mare organizație literara, care accentuează rolul literaturii în dezvoltarea culturii mondiale și lupta pentru libertatea de expresie. Cel mai mare și important centru PEN Club se afla in SUA.
PEN Clubul Roman a fost înființat în anul 1923, printre inițiatori aflându-se Liviu Rebreanu. Evenimentele care au urmat, dar si instaurarea regimului comunist i-au întrerupt activitatea pana in anul 1964, când a existat din nou, la nivel formal. Renașterea clubului s-a realizat in 1990, când Ana Blandiana a devenit conducătorul clubului din Romania si a încercat sa refacă legătura cu marii scriitori aflați în exil.

https://radiochisinau.md/astazi-este-ziua-mondiala-a-scriitorilor–104884.html

Mai jos voi reda textul unei poezii : Rugăciuea unei flori de Alexandru Vona  3 martie 1922București – d. 12 noiembrie 2004,

Dă, Doamne,

O vară nesfârșită,

C-o ploaie aurită,

Cu câmpul veșnic verde,

Cu un vânt să ne dezmierde

A noastre chipuri mici.

(Versuri, București, 1936)

Articol realizat de Doina Spătaru

Șef-sector

Povestea unui mistic vis postum

Acum 115 ani se naște  la Brătușeni o  viitoare scriitoare, un capitol modest din istoria literaturii române, dar cu o rezonanță națională.  E demnă de a face parte din categoria femeilor cu o creație care ar putea face față oricăror antologii sau enciclopedii fenomenale. Este vorba de Elizabeta Eliade, cea care are o biografie impresionantă și apare în literatură cu numele, mai întâi, El. Dolënga-Eliad, iar mai apoi își ia altul – Lotis Dolënga.

Dincolo de această informație care ne dezvăluie sumar proveniența numelui literar, descoperim un arbore genealogic impresionant, de care aflăm de la ilustrul cercetător, Gheorghe Bezviconi, care, în revista „Din trecutul nostru”, nr. 2, 1933, dedică un capitol întreg familiei Șișco.  În centrul atenției este tatăl  scriitoarei – Iosif Cezarievici Șișco. El își trage rădăcinile  din Lituania, un boier, proprietar al castelului Szysko ( Șișco), care este poreclit de polonezi Dolënga. Are o istorie incredibil de interesantă, cu un parcurs cu transformări de identitate, de la păgân la creștin, cu strămoși care au luat parte la Cruciada I din anul 1096, cei care erau înscriși printre neamurile senatoriale, dar și soția lui, Clepsidra Lucașevici, sora unui vestit revoluționar polonez, Isidor Lucașevici, ucis de ruși în 1863 etc.  Tatăl său a sosit în Basarabia pe când avea 6 ani. A fost adus la vestitul pension al pastorului Faltin. Mai târziu își face studiile la un liceu militar, iar serviciul militar îl face în Chișinău, după care se căsătorește cu Eliza Kuzminski. Tinerii căsătoriți se așează cu traiul la Brătușeni, la moșia Anei Kuzminski și, împreună, au reușit să realizeze multe lucruri frumoase: o biserică, 2 școli, un spital. 

Această frumoasă doamnă  este o filă dintr-un arbore genealogic impresionant. Este școlită în Franța, în România și, într-un final, alege drept obiect de studiu – istoria. Și-a legat destinul de orașul Bălți, unde a fost profesoară de l. franceză.

Pe acele vremuri, scriitoarea Irina Stavschi o caracterizează ca pe „O doamnă frumoasă, cu trăsături fine, cu ochi alungiți, plini de gânduri și taine. Ținută distinctă, denotând noblețe, încălzită parcă de grația-i firească, plină feminitate”- Curierul de seară, 4 martie, 1989.

            Draga noastră eroină este una din puținele scriitoare basarabene care se poate lăuda cu opera sa editată în mai multe limbi: română, franceză și rusă. A colaborat cu mai multe reviste: Poetul, Moldova de la Nistru, Flori de stepă, Bugeacul, Viața Basarabiei, L’Independence roumaine, La Roumanie ș.a.  A început să scrie de la 12 ani și a lăsat o întreagă comoară pentru literatura română. La 24 de ani a publicat în franceză volumele: Le luth brise, L’idylle d’un poete, A l’Inconnu. În 1937 publică deja mai multe versuri în volumele: Simfonia amurgului, Petale de crizanteme, urmând anul 1940 cu Cartea ultimelor vise, Picături de tristețe, 1941 cu Slove de jar, Simfonia amurgului, ed. II și 1942 cu Flori albastre și Lotusul alb – o tragedie în versuri.

 O parte importantă din creația ei sunt romanele: În ghearele vulturului, Lacul himerelor, Cei de prisos și Cetatea lui Arald, primul publicat și în l. franceză. Romanul Завитки хризантем, Наркозы и Астрал, Золотая сказка ș.a. au fost editate în l. rusă.

Lotis Dolënga  a construit în poeziile sale o punte de sinceritate între sufletul ei ascuns și scriitoarea cunoscută  în societate. Era poeta care descoperea poezia acolo unde nimeni nu se aștepta. Imaginile ei sunt ușor descifrabile, picturale și legănate de vraja unei armonii lingvistice seducătoare.

În afundiș de cer plutește luna

Rotund și preistoric submarin

Un plop îți acordează-n taină struna

Și prohodește moartea unui crin

Tristeți nelămurite se ridică

În dornice spirale de parfum

Când crinii încearcă să mai zică

Poveste unui mistic vis postum

Versuri publicate în revista cu nr. 11-12, 1940 „Viața Basarabiei” din poemul „Tristețe”

Lotis Dolënga este profund afectată de războiul al doilea mondial și reacționează adecvat la răpirea Basarabiei. Așterne pe hârtie doina pribegiei, adică a umblatului prin străini, a rătăcirii nu numai a ființelor ce au purces de-acasă în căutarea unui trai mai bun, încercând să înfrunte jocul dur al destinului, ajuns sub ciubota bolșevică. Intuiția poetică merge mai departe, lunecă pe panta războiului, căutând soluții pentru viitor în bătălia de arme și scrie un poem cu titlul „Glas de tun”, care este publicată în nr. 2-3, 1941 al revistei „Viața Basarabiei”.

În zilele de groază, când omul pigmentează

Apusul roșiatic al vechilor culturi

Pământul crud și sadic mereu se ospătează

Și soarbe sânge proaspăt cu mii și mii de guri

El crește generații, dar le înghite toate

Când moartea le vânează cu gesturi de hingher

În haina prăfuită și roasă pe la coate

Stă pacea surghiunită pe-o laiță de cer

Un vânt de nimicire a posedat furtuna

Și-a fecundat-o, caldă, pe-un pat de leșuri reci,

Iar pruncul lor se joacă cu coasa lui întruna

Și taie-n carne vie adânci și lungi poteci

Cu răzvrătirea morții se luptă Creatorul

Dar omul, iarăși fiară, e surd și orb – nebun!

Îl cheamă-n vânt bătrânii, femeia și ogorul;

Doar zarea le răspunde c-un glas adânc de tun!

Personalitate originală a literaturii interbelice, Lotis Dolënga a lăsat o operă bogată, ce îşi menţine şi astăzi interesul literar, dar care a fost valorificată insuficient. Ca şi necunoscută pentru marele public, în ciuda multor volume publicate, Lotis Dolënga nu poate ieşi nici din „conul de umbră” al criticii, care, deşi îi recunoaşte validitatea estetică, ezită să-i fixeze un loc în contextul epocii.

Cu toate acestea, o încercare de reconstituire a vieţii şi activităţii scriitoarei nu este chiar imposibilă. Atunci când e prezentată în enciclopedii şi dicţionare, informaţia primară despre Lotis Dolёnga e următoarea: Elizabeta Eliade s-a născut la 10 septembrie, la Brătuşeni, judeţul Bălţi. A adoptat numele literar Lotis Dolёnga. A mai semnat – El. Dolёnga-Eliad (v. Svonuri, 1937). A decedat la Bucureşti, în anul 1961.

 Dincolo însă de această informaţie sumară, rămâne intact un imens strat informaţional, care nu numai că ne dezvăluie amănunte despre viaţa şi activitatea scriitoarei, dar ne decodifică şi provenienţa numelui literar, descoperind un arbore genealogic de-a dreptul original.

„Fosta membră a Societății Scriitorilor Basarabeni se stinge din viață la București, uitată nu numai de cititori, ci chiar de foștii săi colegi. Apusul aceste generații a coincis cu dramatica situație când memoria omenească devenise o povară, iar amintirile se prefăcuseră în niște arme invizibile cu o uimitoare forță de distrugere. Unii preferau să-și piardă memoria, alții, pentru păstrarea ei, își puneau viața amanet…”  scrie Iurie Colesnic în cartea „În lumea asta sunt femei”. Și nu degeaba declară autorul că „a opta minune a lumii este Femeia” și iat-o pe Lotis Dolënga – Elizabeta Eliade, una din femeile ce se încadrează în această categorie.

Realizat: L. Canțîr

Grigore Vieru – poetul neamului românesc

 
 
Vieru, Grigore. Numele tău / Grigore Vieru. – Chișinău : Cartier, 2018. – 272 p.
 
4
 

”Numele tău. Ediție jubiliară cu o prefață de Bogdan Crețu Numele tău a avut, prin toată această pledoarie extraordinară în epocă, forța de a marca începutul unui reviriment național nu numai în literatura de dincolo de Prut, dar și în istoria ei. Volumul nu este o colecție de lozinci, ci cartea unui poet adevărat, care a știut să își acordeze lira în așa fel încât cântecul său orfic (orfismul e una dintre dominantele poeziei lui Vieru) să miște conștiințele. Și a făcut-o, chiar dacă această adecvare la nevoile unor cititori pentru care marea poezie modernă era o necunoscută a însemnat o simplificare voită a discursului! – Bogdan Crețu.

În această lucrare apar, pentru prima dată în literatura așa-zis, ”sovetică” din Basarabia, trimiteri directe și repetate la autori români precum Eminescu, Creangă, Arhezi, Blaga, Nicolae Labiș, Marin Sorescu, ca și la Brâncuși. Cartea este, de la cap la coadă, un manifest pentru recuperarea identității naționale.

 
 
 
Vieru, Grigore. Cele mai frumoase flori / Grigore Vieru. – Chișinău : Cartier, 2015. – 24 p.
 
 
” – Albiniță, albiniță,
 
             Pe un fir de romaniță!
 
              Tu de-aici la șapte poști
 
                                      Toate florile cunoști”. – Grigore Vieru
 
 

Mitru, un băieţel curios şi foarte curajos, aştepta cu nerăbdare ziua mamei ca să-i facă cadou un buchet din cele mai frumoase flori! Hei, dar cine ştie cele mai frumoase flori? Ş-apoi Mitru nici că voia să afle cineva despre ce-i pregăteşte el mamei!  Era o surpriză.

6

Am să mă duc la albină, s-a gândit Mitru. Ea știe toate florile.

Dar mare i-a fost mirarea când a văzut cum alegea albina florile pentru buchetul mamei… Nici pe departe nu erau cele mai frumoase, ba chiar nici cele mai mari şi mai frumos colorate. Dar, culmea, mamei i-a plăcut foarte mult buchetul, recunoscându-i lui Mitru că era cel mai frumos buchet pe care l-a primit vreodată în dar!

Dacă vreţi să aflaţi cum a ales albina florile şi de ce buchetul i-a plăcut atât de mult mamei, citiţi neapărat cartea lui Grigore Vieru  Cele mai frumoase flori, o carte foarte frumos colorată şi plină de surprize, dragă cititorule!

Vieru, Grigore. Iarna / Grigore Vieru. – Chișinău : Cartier, 2017. – 24 p.

                        Nuța și Mitru, doi frați, în plină iarnă doresc să miroase în casă a harbuz.

7

Tatăl lor, care venea zilnic de la moară cu noaptea în cap, făcea ce făcea pe afară și intra în casă. Și le-a zis că așa miroase iarna. Gerul. Însă Mitru o îmbia să iasă afară la joacă. Fiind luați cu aruncatul de bulgări, obrajii Nuței s-au făcut roșii ca harbuzul. Și așa o alinta tata – harbujelul tatei.

Această carte este despre Iarnă. Despre  cât de minunat este să auzi cum scârțâie zăpada sub picoare. Așa e iarna în copilărie, frumoasă și dulce ca un harbuz.

 

 

Realizat de Doina Spătaru, șef-sector

Grigore Vieru – pilonul de rezistență al culturii naționale

Ștefan cel  Mare și Sfânt

Cînta-voi cu drag mereu

El este și fi-vă oricînd

Icoana neamului meu”.

       Grigore Vieru a fost un poet român, ales membru corespondent al Academiei Române. S-a născut și a activat în Republica Moldova, devenind un simbol al valorilor şi unității românești, fiind strâns legat de ambele maluri ale Prutului. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat, poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în fosta Uniune Sovietică. Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Personalitatea lui va rămâne veșnic în memoria şi sufletul nostru.

              Pe data de 14 februarie , poetul basarabean Grigore Vieru ar fi împlinit 84 de ani. Rămas în amintirea românilor de pe ambelor maluri ale Prutului ca poet iubitor de neam, care a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată copiilor. Un detaliu poate mai puțin cunoscut publicului românesc e că el este autorul versurilor din cântecele care apar în cunoscutul film „Maria Mirabela

            Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

         La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: „Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie”. Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Grigore Vieru a fost poetul care a știut să pătrundă adânc în sufletul neamului românesc, creația lui descătușând gândirea și mintea mai multor generații. Visul marelui poet era de a ne uni pe noi toți prin cuvânt, prin bunătate și iubire de aproape, prin dragostea de mamă, de natură, de tot ce avem mai sfânt pe acest pământ.

 

Realizat de Doina Spătaru

Șef – Oficiu

Ziua în care a murit Ştefan cel Mare.

 „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,
strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai,
gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale,
care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.

                                                                                                  Nicolae Iorga

isDupă o domnie de aproape 50 de ani, a murit din cauza unei răni netratate. Ştefan cel Mare (1457 – 1504) a fost cel mai important conducător al Moldovei. Din cele 36 de bătălii purtate cu otomanii, polonii, ungurii şi muntenii, marele domnitor a pierdut doar două lupte. El a murit la vârsta de 70 de ani, din cauza unei răni netratate la picior. Domnitorul cu cele mai multe domnii pe tronul Ţării Româneşti. Ştefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei, ocupând tronul ţării între 1457 şi 1504. Timp de aproape 50 de ani, Ştefan a condus destinele Moldovei, devenind totodată un  apărător al creştinătăţii, luptele sale împotriva otomanilor au ajuns să fie cunoscute pe întreg continentul european.

Născut în anul 1433 la Borzeşti, în judeţul Bacău, Ştefan moare la data de 2 iulie 1504, la Suceava. Decesul său se pare că ar fi survenit ca urmare a unei răni suferite în anul 1462, când voievodul moldovean a asediat cetatea Chilia. Ştefan a primit un glonţ în picior, şchiopătând din cauza acestei leziuni timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a închis niciodată. Medicul veneţian Matteo Muriano a ajuns în anul 1502 în Moldova pentru a-l trata pe Ştefan cel Mare, însă fără prea mare succes. În vara anului 1504, domnitorului moldovean i-a fost arsă rana cu fierul înroşit, însă această operaţie nu a avut efectele scontate, Ştefan murind la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.

„În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei”, a arătat marele istoric Nicolae Iorga.

 Moartea lui Ştefan cel Mare a fost o lovitură grea pentru Moldova şi locuitorii ei. Oamenii şi-au pierdut conducătorul, care a ocupat tronul ţării aproape jumătate de veac, reuşind în acest timp să se împotrivească turcilor, polonilor şi ungurilor. „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”, a consemnat cronicarul Grigore Ureche.

Nicolae Iorga face o scurtă descriere a domniei lui Ştefan cel Mare în cartea „Istoria lui Ştefan cel Mare, prezentându-l pe voievod ca un conducător foarte înţelept. „Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte. Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia”.

 

A.David

27 martie 1918 – 27 martie 2018: Centenarul Unirii Basarabiei cu România

La 28 aprilie curent, la bibliotecă s-a desfășurat masa rotundă cu genericul „Centenarul Unirii Basarabiei cu România”. Organizatorul activității a fost Lia Canțîr, care a prezentat invitații și a vorbit despre importanța temei puse în desbateri. Participanți au fost: Savin Alexandru – lector universitar; Dolganiuc Valentin – analist politic; Vâlcu Mihai – scriitor; Pelivan Constantin – descendent a lui Ion Pelivan; Gheorghe Negru – istoric; Andrei Viziru – jurnalist la Radio Moldova 1 și profesorii de istorie – Adrian Cojocaru (moderatorul activității), Ruslan Sebastian, precum și elevi de la Liceele Teoretice „L.Rebreanu”; „V. Alecsandri”; Liceul de Arte „Elena Alistar”; Școala Grădiniță „Pas cu Pas” nr.152.

În comunicatele lor, vorbitorii au relatat următoarele:

Primul război mondial (1914-1918), Revoluţia bolşevică din 1917 au constituit împrejurări istorice favorabile pentru oprirea suferinţelor românilor din provinciile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Se cuvine însă să precizăm că realizarea Unirii şi desăvârşirea statului naţional unitar a fost opera naţiunii române, a acţiunii energice a acesteia, având ca bază acumulările istorice, seculare, încă de la naşterea poporului român ca popor romanic şi creştin.

În Basarabia se crease o situaţie favorabilă în urma ieşirii Rusiei lui Lenin din război şi a declarării de către acesta a principiului autodeterminării, „ca noroadele singure să-şi hotărască soarta. Ion G. Pelivan în „ La Bessarabie sous le regime russe”, Paris,1919.p.58 îl cita pe mareşalul rus Prozorovski care arăta că „Basarabia a  fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total”.

Rolul principal în revenirea acestei provincii româneşti la Regatul României îl va juca Sfatul Ţării constituit la 25 septembrie 1917 ca Reprezentanţă naţională, 156 de deputaţi, din care 105 români, 51 reprezentanţi ai naţionaliăţilor. Preşedinte a fost ales Ioan Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa, iar secretar I.Buzdugan.

În acelaşi început de an se crease Partidul Naţional Moldovean care va folosi ziarul „Cuvânt Moldovenesc” ca tribună de propagare a ideilor unioniste. După proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, aceasta îşi declară independenţa, iar Consiliul Directorilor (organul executiv) cere sprijinul armatei române pentru a proteja populaţia împotriva soldaţilor ruşi constituţi în bande ce jefuiau localităţile basarabene, căci armata imperială se afla într-un proces de bolşevizare şi descompunere.

Sfatul Ţării întrunit la 27 martie 1918 avea ca subiect de dezbatere Unirea cu România. C. Stere, cooptat în sfat, declara: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra sorții viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Cu 86 de voturi pentru Unire din cei 136 de deputaţi prezenţi aceasta este aprobată;  Vă prezentăm o parte din Hotărârea Sfatului Ţării : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarelei ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 de ani mai bine (106 ani s.n.) din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiasca Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”! (M.Manea, B.Teodorescu – Istoria românilor, Bucureşti 1996, p. 232).

prima-poza-actul-unirii

Primul Ministru Al. Marghiloman recunoaşte acest act: „În numele poporului român şi al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România şi proclamă Basarabia  Unită  de data aceasta pentru totdeauna cu România şi nedivizibilă. La 9 aprilie 1918, Regele Ferdinand I prin decret regal sancţionează Unirea. Conferinţa de pace de la Paris din 1920, prin Tratatul României cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia este recunoscută de jure şi de facto (juridic internaţional) unirea Basarabiei cu Patria mamă.

Rusia sovietică nu va accepta aceasta realitate şi va căuta să-şi „recupere” teritoriul care istoric şi  juridic, cum am arătat anterior, aparţinea Moldovei lui Ştefan.

În 1940, după două ultimatum-uri, Basarabia este ocupată de armata roşie, la fel ca şi Bucovina de Nord. Începe Golgota românilor: depotări în Gulagul siberian, mutări de sate întregi în Asia Centrală, asasinate, închisori, luarea pământurilor în colhozuri şi dărâmarea bisericilor. Se produce o sovietizare şi rusificare a basarabenilor, limba rusă înlocuieşte româna în şcoli, istoria este mutilată. Urmele acestei politici au fost atât de adânci încât se văd şi astăzi.

Nădăjduim însă că Dumnezeu va ocroti neamul nostru şi că va veni iar o zi măreaţă pentru moldovenii din stânga Prutului de a reveni la patria strămoşească și sperăm ca elevii participanți la discuții vor fi martori la întregirea neamului.

Interpreta Sofia Rotaru – 70 ani de la naștere

Sofia Rotaru împlineşte astăzi, 7 august, 70 de ani. Cântăreața s-a născut în satul Marșenița, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți. Talentul muzical a devenit evident din copilărie. Sofia a început să cânte din clasa întâi în corul școlii, mai cânta și în corul bisericii, ceea ce n-a fost bine văzut la școală.

sofia-rotaru-implineste-astazi-66-de-ani-1375888201

 

 

Este cunoscută pentru vocea sa lirică și sex appeal, cât și pentru recunoștința socială si religioasă. Cariera sa este marcată de un succes mondial pe scena muzicală și de mai multe controverse, cauza cărora a devenit Sofia Rotari. Cântă atât în limba română, cât și în rusă.

În 1986, a fost prima cântăreață care a primit titlul „Artist al Poporului din URSS” și în 2000 a fost numită Cântăreața secolului XX. Azi, Sofia Rotaru are cetățenie ucraineană și este cetățean de onoare al Crimeei și Ialtei. Ialta este locul reședinței sale principale, dar locuiește și la Moscova, Kiev cât și în Baden-Baden.

 

Omagiu bibliotecii

Cărțile reprezintă o valoare monumentală. Ele sunt comoara de neprețuit a   unei biblioteci. Or, bibliotecile au fost dintotdeauna locul unde lectura devine misterul ce suspendă timpul, te duce într-un spațiu istoric fascinant și elegant, pe fonul unui miros specific și inconfundabil de praf și  de copertă veche.

Cea mai veche bibliotecă din lume este fondată în anul 859 și se află în Maroc, la Universitatea Al-Karaouine din Fez, care, la fel, este cea mai veche instituție de învățământ superior. Construită în stil arabo-andaluz și fiind moștenită,biblioteca  a fost pus în slujba comunității de  Fatima el-Fihriya, fiica unui bogat negustor tunisian, care a emigrat la Fez.

Acum în bibliotecă se găsesc manuscrise vechi foarte prețioase  din domeniul teologiei, dreptului, astronomiei, care au peste o mie două sute de ani. E vorba de o colecție deosebit de rară, pe care timpul și-a pus amprenta.

Cele mai frumoase biblioteci din lume, edificii culturale au fost și vor fi totdeauna nucleul progresului și dezvoltării civilizației umane. Cu arhitectura lor misterioasă și cu spații grandioase și pline de taine ale  trecutului, ele oferă  cititorilor un farmec aparte pe care nici un alt imobil nu-l poate impune.

Biblioteca Trinity din Dublin, superba Bibliotecă Regală Portugheză de la Rio de Janero, Biblioteca Mănăstirii Admont, realizată în stilul barocului târziu, Biblioteca Națională din Praga,  Biblioteca Institutului Peabody din   SUA, Biblioteca Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași și multe alte biblioteci s-au învrednicit de titlul de cele mai frumoase biblioteci din lume.

Autor: Lilia CANȚÎR, bibliotecar

Fănuș Neagu – meșterul limbii române

omagiu la 85 de ani de la naștere

fanus-neagu-301911l

„Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.”

Fănuş Neagu, născut în 1932 la Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani, este romancier, dramaturg şi nuvelist. El a devenit membru titular al Academiei Române în 2001.

Povestitor şi nuvelist extraordinar, inspirat în special de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale, Fănuş Neagu s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre marii povestitori ai literaturii române, pitorescul, lirismul şi savoarea lexicală din Criticul Nicolae Manolescu, potrivit Mediafax, spunea „A fost unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai generaţiei sale, chiar dacă se spune că aceasta este generaţia ‘expirată’. Acum devine expirată şi la propriu”, a mai spus criticul. Manolescu a povestit că, la începuturile sale scriitoriceşti, Fănuş Neagu a fost „un ştirist şi un inventiv”, remarcându-se în articole pe teme sportive şi în proză scurtă, mai târziu trecând la romane.

„În general, numele lui a fost legat de un fel de inventivitate a lexicului şi de un stil specific sudicilor”, adăugând că, probabil, sensibilitatea scriitorului a fost formată şi de locul unde s-a născut şi a crescut, „undeva între Buzău şi Brăila, unde vine prima dată viscolul, o zonă a podgoriilor”. „Vinul a avut un loc important în viaţa lui Fănuş Neagu şi în arta sa, ca şi la Sadoveanu” a spus criticul literar.

dincolo-de-nisipuri_1_fullsize

Literar, a debutat cu nuvela ‘Duşman cu lumea’, apărută în revista ‘Tânărul scriitor’ (1954), patru ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din ‘Ningea în Bărăgan’ (1959). Au urmat culegerile de povestiri şi nuvele ‘Somnul de la amiază’ (1960), ‘Dincolo de nisipuri’ (1962), ‘Cantonul părăsit’ (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor), ‘Vară buimacă’ (1967) – care au fost incluse, alături de lucrări inedite, în antologiile ‘În văpaia lunii’ (1971, 1979), ‘Fântâna’ (1974), şi alte volume de proză scurtă, printre care: ‘Casa care se leagănă’ (1972), ‘Pierdut în Balcania’ (1982), ‘Povestiri din drumul Brăilei’ (1985), ‘Partida de pocher’ (1994) şi ‘O corabie spre Bethleem’ (1997), ‘Dincolo de nisipuri’ (2004).

Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate. Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul ‘Îngerul a strigat’ (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut.

992bc86142117370e16e196456e85517

Acest prim roman a fost urmat de ‘Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire’ (1976), ‘Scaunul singurătăţii’ (1988), toate trei obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor, şi de ‘Ţara hoţilor de cai’ (1991), ‘Amantul Marii Doamne Dracula’ (2001). În anul 2004 i-a apărut ‘Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă’ (2 volume).

Atras de teatru, a scris câteva Amantul-marii-doamne-dracula-Un-nou-roman-de-Fanus-Neagupiese, între care ‘Eclipsa de zgomote’ (1970, piesă în două părţi), ‘Scoica de lemn’ (1978), ‘Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp’ (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, ‘Olelie’ (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: ‘Lumină de iulie’ (1963), ‘Casa de la miezul nopţilor’ (1975), ‘Lişca’ (1983), ‘Sosesc păsările călătoare’ (1984), ‘Casa din vis’ (1991), ‘Terente – regele bălţilor’ (1995) ş.a.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi a fost scriitorul Ion Băieșu, pe care l-a cunoscut la Școala de Literatură. ” Ursuz mereu ca după un chef”, așa cum îl descrie Alex Ștefănescu în România Liberă.

fanus_neagu_cartea_cu_prieteni

Fănuș Neagu avea să aibă legături strânse și cu Nichita Stănescu/Acesta avea să îl descrie în cîteva cuvinte, înșirate într-un catren:” Ursul acesta blînd și calm și bleg, Fănuș/ e apucat  de nimeni ca de doruri; -/ dă cu sărutul numai doar în zboruri/ iar iernii lumii e învârtecuș „