Arhive

Sărbătoarea Paștelui: istorie și semnificație

Originile celei mai importante sărbători creștine se regăsesc în istoria poporului evreu. În anul 1400 înainte de Hristos, Dumnezeu intervine pentru a-l elibera din robia egipteană. Faraon permite evreilor să părăsească țara, doar după înfăptuirea celei de-a zecea minuni și a evenimentelor premergătoare acesteia, iar contextul se poate găsi în Biblie, cartea Exod, capitolul 12 – Domnul a zis lui Moise și lui Aron în țara Egiptului: ”În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. (…). Să-l păstrați până a în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; și toată adunarea lui Israel să-l junghie seara. Să ia din sîngele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. (…). În noaptea aceea, Eu voi trece prin țara Egiptului și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele, și voi trece pe lîngă voi, așa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului.”

          La aproximativ 1500 de ani de la ieșirea poporului Israel din Egipt, în zilele în care evreii sărbătoreau Paștele, Domnul Isus Hristos a fost vândut pentru treizeci de arginți, adus în fața judecății, răstignit, iar a treia zi a înviat. Despre Isus se spune în Evanghelia după Ioan, cap.1,vers.29 – ”Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”, iar apostolul Petru spune: ”Nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați, (…), ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană.”

                                     realizat de Lilia Beșan

Lectura ca abilitate de viaţă

,,Lectura este unicul mijloc prin care putem aluneca,

uneori involuntar, în pielea, vocea sau sufletul altcuiva”. 

Joyce Carol Oates

Nu există plăcere mai mare decât cititul și că o carte este un dar la existență. Indiferent de gusturile literare, lectura trebuie să facă parte din viețile noastre deoarece prin intermediul ei reușim să ne lărgim perspectiva asupra lumii, ne sprijină dezvoltarea personală, ne hrăneşte spiritul și imaginaţia, ne motivează și ne încurajează întotdeauna, fiind alături de noi pe parcursul vieții.

Lectura sau cititul este un proces cognitiv complex de decodare a simbolurilor cu scopul de a construi sau de a deriva sens și înțelegere. Lectura dezvoltă limbajul, este folosită pentru comunicare, în schimbul de informații și idei. Interacțiunea dintre text și cititor este modelată de cunoștințele, experiențele, atitudinile și limba comunității de unde provine cititorul, de poziționarea lui din punct de vedere cultural și social. Procesul de lectură necesită o preocupare continuă care se dezvoltă și rafinează în timp. În plus, cititul necesită creativitate și analiză critică.  Lectura este un proces complex și de aceea nu poate fi limitată la a avea doar o interpretare sau două. Lectura nu are reguli concrete. Ea permite cititorilor să își creeze propriile interpretări. Acest proces de interpretare permite o explorare profundă a textelor. Cititorii folosesc o multitudine de strategii de lectură pentru a-i ajuta în procesul de decodare și de înțelegere. Cititorii pot folosi indicii contextuale pentru a identifica sensul cuvintelor necunoscute. Cititorii integrează cuvintele pe care le-au citit într-o schemă de cunoștințe acumulate.

Pentru a se putea realiza lectura, este necesar să existe un contrast bun între litere și fundal, este necesară folosirea unui font cu dimensiunea potrivită. Pe un ecran de calculator, este important ca linie de text să poată fi văzută întreagă, fără a necesita derularea imaginii de pe ecran.

Viteza de citire a fost folosită ca o măsură în cercetări pentru a determina efectul unor intervenții asupra vederii umane. Cochrane Systematic Review a folosit viteza de citire în număr de cuvinte pe minut ca principal rezultat atunci când a comparat diferite resurse pentru lectură folosite de adulți cu deficiențe de vedere.

Acvitatea creierului la copii mai mari și la tineri poate prezice modul în care li se vor dezvolta abilitățile de citire. Modul în care se dezvoltă zonele ortografice și fonologice din creier sunt importante pentru citire. Copiii mici care au o capacitate  mai mare de procesare a caracteristicilor fonologice ale cuvintelor au abilități de citire mult îmbunătățile față de copiii mai mari care se concentrează pe reprezentarea ortografică a cuvintelor. 

Există mai multe tipuri și metode de lectură, care pot fi folosite pentru diferite materiale și scopuri:

Cititul este un proces intensiv în care ochiul se mișcă repede pentru a asimila textul. Foarte puțin din text este însă văzut cu exactitate. Pentru a înțelege procesul de citire este necesar să se înțeleagă percepția vizuală și mișcarea ochilor.

Lectura silențioasă sau subvocalizată combină lectura vizuală cu vocalizarea silențioasă. Cei interesați de viteza cu care se citește susțin că acest mod de a citi este lent și încetinește înțelegerea textelor. Există însă studii care îi contrazic, mai ales când e vorba de texte dificile. 

Viteza de citire este o colecție de metode care contribuie la creșterea vitezei de citire semnificativă în înțelegere sau memorare. Metodele includ trecerea superficială peste sau trunchierea cuvintelor dintr-un corp de text pentru a crește viteza de citire. Această colecție de metode este strâns legată de viteza de învățare.

Corectura este o lectură făcută în scopul de a detecta erori tipografice. Odată învățată corectura se poate face rapid iar corectorii profesioniști dobândesc de obicei capacitatea de a o face la viteze mari, mai repede pentru unele tipuri de texte decât pentru altele. În același timp ei pot să-și suspende înțelegerea textului în timp ce fac corectura, cu excepția cazurilor când este necesar să selecteze între mai multe cuvinte posibile ca soluții pentru o eroare tipografică.

Recitirea este citirea unei cărți de mai multe ori. „Nu poți citi o carte: o poți doar reciti,” a spus Vladimir Nabokov. Se consideră că re-citirea aduce beneficii sănătății mintale, contribuind la o legătură emoțională și auto-reflecție mai profunde, față de prima lectură, care se axează mai mult at pe evenimente și pe intrigă.

Lectura cărților și scrisul sunt unele dintre activitățile care  stimulează creierul și care s-a dovedit că încetinesc declinul cognitiv la vârstele înaintate. Oameni care au participat la mai multe activități de stimulare mentală în timpul vieții lor, au un ritm mai lent de declin al memorie și al altor capacități mentale. Lectura de plăcere a fost legată de o creștere a progreselor cognitive pentru dezvoltarea  vocabularului și matematică în timpul adolescenței. Mai mult,  beneficiile cognitive ale lecturii continuă pe tot parcursul vieții.

Lectura de seară aduce beneficii prin calmarea nervilor, prin eliminarea excesului de sunet și de stimuli vizuali, având ca rezultat un somn mai bun.

Cititul de pe hârtie și de pe unele ecrane necesită mai multă lumină decât multe alte activități. Prin urmare, posibilitatea de a face acest lucru confortabil în cafenele, restaurante, autobuze, stații de autobuz sau în parcuri variază în funcție de lumina existentă și de ora din zi.

Cititul de pe ecrane care au propria lor lumină este mai puțin dependent de lumină externă, dar ar putea fi ajutat de existența unei lumini externe. Pentru a controla ceea ce se vede pe ecran (derulare, datul paginii, etc.), un ecran tactil sau o tastatură iluminată pot reduce dependența  de o lumină externă.

Oamenii de știință presupun că citirea cu voce tare (în latină clare legere) a fost o practică obișnuită în antichitate și că a citit în tăcere (legere tacite sau legere sibi) era ceva neobișnuit.

Lectura a fost şi rămâne una dintre cele mai frecvente tipuri de agrement. În prezent, cartea este înlocuită din ce în ce mai mult cu dispozitive electronice (smartphone-uri, tablete, laptopuri, televizoare şi playere audio). Dacă comparaţi citirea unei cărţi cu alte modalităţi de a obţine informaţii, aceasta le depăşeşte considerabil în utilitate, deoarece mai multe secţiuni importante ale creierului uman vor activa imediat, consolidând astfel potenţialul mental.

Sofroni Natalia, şef-sector

În memoria lui Mircea Eliade la 35 de ani de la trecerea în eternitate

La 22 aprilie 2021 comemorăm 35 de ani de la trecerea în eternitate a marelui istoric al religiilor, filosof şi scriitor Mircea Eliade (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986). Personalitate genială, care a lăsat o amprentă substanţială în metodologia conştientizarii istoriei şi filosofiei religiilor lumii în secolul XX, care, pe bun merit, a fost plasat de către  români în topul celor mai mari români din toate timpurile. Opera completă a lui Mircea Eliade ocupă peste 80 de volume.

Cea mai bună comerorare a marelui  Mircea Eliade este actualizarea ideilor umaniste şi constructive, expuse de către maestru în cârţile sale.  Astăzi, cu mare drag,  ne vom împrospăta sufletul şi mintea, sorbind din capodoperele lui Mircea Eliade  „Sacrul şi Profanul”, editată în 1957, şi „Oceanografie”, editată în 1934 (pe care le puteţi găsi la Biblioteca „Stefan cel Mare şi Sfânt”).

Aceste două cărţi îmi sunt personal foarte dragi:

1. Ele mă  ghidează în lumea contemporană, cu vitezele ei colosale, manipularea enormă, valorile încurcate, cu informaţia civilizaţiei prezentă în telefonul meu mobil.

2. Ideile, trăirile descrise şi descifrate în aceste cărţi, îmi permit să înţeleg mai profund cum să-mi modelez  şi trăiesc viaţa mai înţelept.  Autorul  face aceste descoperiri în baza analizei istoriei religiei şi istoriei contemporane a „homo sapiens”. Deci, ne vom inspira pe rând din aceste cărţi.

Scopul scrierii cărţii „Sacrul şi Profanul”, susținea M. Eliade, nu a fost „o nostalgie secretă pentru condiția trecută a lui homo religiosus din timpurile străvechi, ceea ce nu  stă nicidecum in intenția autorului. Scopul scrierii acesteia fost dorinţa de a-l ajuta pe cititorul cărţii ” (1. p.6) să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, dar și să-i recunoască valabilitatea ca decizie umană, să-i aprecieze frumusețea si „noblețea ” (1. p.6)

Deci, ce înţelegem prin cuvântul „profanul”. Dicționarele ne spun că profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică. In contextul lui M. Elade, profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică de a fi armonioasă, cu adevărat  fericită şi eficientă în lume.

Dar ce înţelegem prin cuvântul „sacru”. Dicţionarele ne spun că sacrul este ceea ce este sfânt. Poate fi un om sfănt. Îi cunoaştem, ca exemplu, pe sfinţii bisericii creştine. De altfel, Mircea Eliade defineşte religia nu ca pe o credinţă în Dumnezeu sau în zei, ci ca pe o experienţă a sacrului.  

În opinia lui Eliade, „modul cel mai uşor de a defini sacrul e totuşi acela de a-l opune profanului”, prin care el înţelege domeniul experienţei în genere, în sens empirist, sau, cum îl denumeşte adesea, spaţiul experienţei omului. Omului care studiază istoria vieţii sale, istoria vieţii copământenilor, istoria trecutului, pentru a deveni mai știutor, mai  învăţat, mai cult, mai priceput, mai pregătit, mai îndemânatic, mai înţelept.

Mircea Eliade scria că sacrul si profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale. Aceste moduri de a fi în lume nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos, fiind importante atât pentru filosofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane” (1.p.15).

Principala temă abordată în această lucrare de Mircea Eliade este cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios (1.p.14). A omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume desacralizată.  Eliade încearcă să dovedească că lumea profană în totalitate, cosmosul total desacralizat de această lume, este o descoperire recentă a minţii omeneşti. „Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului omul modern şi-a desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice” (1.p.14).  

Şi, deci, ecuaţia care este actuală pentru om (sau generaţia oamenilor), care doreşte să se modifice spre bine, spre verticalitate şi integritate, spre creştere continuă, este traiectoria creşterii de la profan la sacru. Pentru a vorbi despre această creştere, Mircea Eliade a folosit termenul de hierofanie, ceea ce descoperă sacrul.

Mircea Eliade scria: „Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităţilor sacre. (1.p13).

Problema majoră

Problema majoră a civilizaţiei noastre este pierderea, de-a lungul istoriei,  a sacrului din noi, din înăuntrul nostru, a sacrului în societate şi în civilizaţie. Ceea ce a prins denumirea morţii lui Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu, nu Sacrul  este mort, ci noi suntem pe calea morţii. Părăsind spaţiul sacrului, omul şi-a pierdut orientarea cosmică din sine. A pierdut legătura cu valorile şi legile lumii cosmice, care menţin echilibrul vieţii şi ghidează  calea evoluţiei. Omul profan şi omenirea profană este pierdută în haosul spaţiului şi timpului, ea nu mai este verticală şi integră, şi nu îşi mai asumă responsabilitatea pentru creaţie proprie la nivel intregru pământesc şi cosmic.

În opoziţie, cum arată M Eliade, omul secolelor şi culturilor trecute, care în credinţă se ţine de sacru, îşi asumă responsabilitatea sa, poate primitivă, pentru creaţia proprie, la nivel  pământesc, cât şi cosmic 1.p. 72.

În  lucrarea „Oceanografie”, Mircea Eliade scrie despe diferenţa omului profan contemporan şi omului nou, care ar trebui să se formeze. Omului, care prin religie şi ştiinţă poate transcede la starea sacrului.   Iată ce ne vorbea maestru despre omul profan contemporan: „Este ciudat cât de puţin se interesează oamenii de lucrurile esenţiale; de acele lucruri care pot face din viaţă o creştere necontenită, sau o moarte spirituală timpurie. De exemplu, de ce face cutare lucru, de ce vorbeşte, „de ce porneşte în fiecare dimineaţă la lucru; sau, de unde are siguranţa că un lucru este bun şi altul rău, că un lucru trebuie făcut şi altul evitat sau ascuns ş.a.m.d.” (2. p.13).  Aşadar, participăm „la un automatism în care nu încercăm niciodată să intervenim; le facem din teamă sau din obişnuinţă, credem în realitatea lor fără să o cercetăm; nu încercăm nici să le depăşim, nici să le modificăm; într-un cuvânt suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa” (2. p.13)

Si, Mircea Eliade trage concluzia că numai cel care izbuteşte să depăşească orgoliul, umilinţa, remuşcarea, răzbunarea, ura – doar acel om poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată pentru înfrângerea personală, să nu-i pese de opinia publică; să nu urască pe cel care i-a trecut pe nedrept înainte. Un om care să nu aibă o memorie personală, mai ales; adică o memorie sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se consumă, oamenii nu se uită, durerile şi bucuriile înseminţează alte acte inutile. (2. p.135)

1. M.Eliade. Sacrul şi profanul. Bucureşti, 2013.

2. M.Eliade. Oceanografie. Bucureşti, 1991.
Autor: Igor Fonari, doctor în filosofie, colaborator al bibliotecii „Ștefan cel Mare şi Sfânt”

Naufragiatul


În cadrul clubului „Filmul dezvoltativ” am vizionat filmul Naufragiatul (2000, USA), regia –Robert Zemeckis, actorul principal – Tom Hanks. Gen film – Dramă. Durata – 144 minute. Premii majore: 5 nominalizări la Oscar şi premiu Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks, 2021.

Rezumatul filmului. Chuck, managerul companiei FedEx (din Memphis), și studenta doctorand Kelly se iubesc, se  întâlnesc și  trăiesc împreună de multă vreme. Şi fiecare este pentru celălalt iubirea vieții. Ei nu s-au căsătorit oficial din cauza serviciului lui Chuck, care e mai mult în călătorii decât acasă.  În ziua de Crăciun, când Chuck se grăbește pentru un alt avion FedEx într-o călătorie de serviciu, el îi oferă lui Kelly un inel, iar ea – un ceas de buzunar. Această călătorie este una nefastă, avionul prăbușindu-se în Pacificul de Sud. Chuck, miraculos, scapă cu viaţă şi, pe o plută de salvare, se pomeneşte pe o insulă pustie, cu câteva pachete FedEx de la bordul avionului. Chuck conştientizează că trebuie să supraviețuiască, ceea ce implică căutarea apei, hranei, adăpostului, focului etc. Dar supraviețuirea mai necesită şi un alt sens al vieţii. Un sens existențial, energetic, vital, emoțional. Şi el găseşte acest sens: 1. În iubita lui, având cu  el acel ceas de buzunar cu fotografia lui Kelly. 2. Şi într-un prieten inventat: o minge de volei a companiei Wilson, pe care pictează o față și pe care îl numește Wilson. Cu Kelli și acest nou prieten Wilson, el comunică continuu şi scapă de singurătate, evitând gândurile rele. 

Timpul trece… 4 ani…  Chuck a pierdut mai mult de 30 de kilograme. El trece printr-o serie de transformări şi tot timpul caută salvarea. În cele din urmă, Chuck profită de ocazie pentru a părăsi insula: pleacă pe o plută de lemn cu o pânză din fibră de sticlă spartă și, cu multă șansă, a ajuns la mal. În ocean, după zeci de zile de plutire, el pierde forţele, îl pierde pe Wilson, se termină apa, hrana. Complet descurajat, renunță practic la speranța salvării. Şi atunci, ca printr-o minune, este trezit de o navă cu containere, care îl salvează. Peste o lună, se întălnește cu Kelly şi prietenii săi. Si viaţa continuă într-un  alt mod, diferit de celelalte etape ale vieţii trăite de Chuck.

Toţi membrii clubului au apreciat filmul și fiecare a văzut ceva specific în el, un anumit mesaj pe care l-a expus tuturor.

Lidia. Viaţa curge mai mult în van, până ce omul nu nimereşte în astfel de situaţii extreme. Doar atunci putem aprecia  la justa  valoare prioritățile din viaţa noastră. Esenţial este să trăiești, să fii sănătos, să iubești şi să fii iubit. Idei care pot părea banale, dar care sunt reale, pe ele se ţine viaţa. Și referitor la dragoste. Dragostea este de fapt o baterie, un acumulator extraordinar al vieţii noastre. Ea poate face minuni în zilele grele şi negre ale vieţii. Şi începi să apreciezi foarte mult „fleacurile” cotidiene ale civilizaţiei moderne, de exemplu: hrana din supermarket, gazul la bucătărie, căldura şi electricitatea în apartamentul amenajat etc.

Luminiţa: Filmul m-a  impresionat si mi-a întărit convingerea că trebuie să fii rezistent, să crezi în final pozitiv şi în lucruri bune, să oferi această credinţă şi atitudine pozitivă celorlalți! Filmul ne învaţă să fim îndrăznețe, să mergem înainte în pofida tuturor greutăților, să avem răbdare, să alungam gândurile rele, să mulțumim pământului și lui Dumnezeu pentru viața pe pământ!

Galina: 1.Eroul filmului vrea cu adevărat să supraviețuiască după accidentul nefericit, să-și vadă familia și reușește pentru că este un luptător în viață.

2. Chuck și-a dat seama că viața trebuie să continue, chiar și atunci când nu există nicio speranță de salvare.

3. Cel mai important lucru în viaţă este o familie, care îți oferă putere și sprijin moral.

Svetlana: Am vizionat acest film în trecut. Dar acum m-am gândit că, într-un fel, fiecare din noi nu este asigurat cu nimic în viaţă, se poate întâmpla orice. Acest film m-a învăţat, mi-a sugerat ideea că trebuie să luptăm, în pofida tuturor greutăţilor şi obstacolelor. Cine luptă, acela câştigă. Cine nu luptă, se descurajează şi eșuează.

Irina: Filmul mi-a plăcut prin faptul că ne învață să fim luptători, să nu cedăm în faţa greutăţilor, ci să muncim insistent zi de zi, să învăţăm lecţiile vieţii si atunci soarta ne va fi favorabilă.

autor: Fonari Igor, coordonatorul proiectului „Filmul dezvoltativ”

12 aprilie: Ziua Mondială a Aviaţiei şi Ziua Cosmonauticii.

La data de 12 aprilie 1961, Iurie Gagarin a devenit primul om, din întreaga lume, care a ajuns in spațiu, atunci când vehiculul sau spațial, Vostok, a efectuat o rotație completă în jurul Terrei, care a durat o oră și 48 de minute. Această reușită a reprezentat un real succes atât pentru programul spațial sovietic cat și începutul unei noi ere a explorării în domeniu.

În sfârşit: misterul morţii lui Iuri Gagarin, primul om în spaţiu, a fost  rezolvat după 45 de ani! | Istorie

12 aprilie să fie declarată Ziua Cosmonauticii în Uniunea Sovietică. Sărbătoarea a căpătat caracter oficial pe 9 aprilie 1962, la aproape un an de la misiunea spaţială de succes.

Sărbătoarea a fost păstrată în Rusia după căderea regimului comunist. Ea îşi menţine caracterul oficial după ce Duma de Stat (camera inferioară a Parlamentului rus) a aprobat, pe 13 martie 1995, legea federală pentru „Zilele de glorie militară şi datele comemorative din Rusia”, dedicată victoriilor armatei şi sărbătorilor importante din ţară.

Ziua Cosmonauticii mai este celebrată şi în Polonia, unde este cunoscută ca Ziua Internaţională a Aviaţiei şi Cosmonauticii.

În 1968, participanţii la cea de-a 61-a conferinţă a Federaţiei Aeronautice Internaţionale au decretat ziua de 12 aprilie ca Ziua Mondială a Aviaţiei şi Astronauticii.

Din 2001, evenimentul mai este marcat prin sărbătoarea internaţională „Noaptea lui Iuri”, cunoscută şi sub numele de „Petrecerea spaţială mondială”. Aceasta este marcată în numeroase ţări de pe glob, printre care Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Polonia, România, Australia, Canada şi Rusia.

După această mică introducere în semnificația acestei zile de 12 aprilie, aș dori să vă fac cunoștință cu niște titluri de cărți despre cosmos și aviație. Cărțile se află în bibliotecă la o expoziție tematică și așteaptă cititorii să le împrumute.

Vă doresc lectură plăcută!

Descoperă spațiul : Carte cu peste 50 de clapete și o broșură cu Hărțile cerului / Katie Daynes. – București : Didactica Publishing House, 2018 . – 15 p.

Ce este in spatiu? Cum a aparut spatiul? Si de unde stim despre el? Acum poti afla, intr-un mod interactiv, secretele fascinante ale universului nostru, de la inceputul timpului pana la viitoarele misiuni spatiale din această fascinantă carte.

Cartea prin foi cartonate ne explică ce este Big Bang, Crearea spațiului, Ce se află în spațiu, Calea Lactee, Călătoria în spațiu și alte teme interesante care nu vor lăsa cititorul indiferent și pasiv.

https://www.elefant.md/descopera-spatiul_63c0412f-cade-4f95-89c1-db3ace3560c9

Atlasul spațiului cosmic / Carolyn DeCristofano. – București : Litera, 2018. – 160 p.

Acest atlas vă va purta într-o călătorie imaginară prin univers. Cu ajutorul hărților atractive și informative, al uimitoarelor fotografii, al diagramelor explicative și al numeroaselor informații, veți afla lucruri interesante despre spațiul cosmic și despre obiectele care îl traversează. Va di o călătorie plină de descoperiri surprinzătoare de la Lună la lumi îndepărtate. Această navă spațială prin paginile sale pline de informație și descoperiri vă vor purta printr-o călătorie vizuală în univers. Mai mult, veți călători prin univers, oriunde veți dori și oricând veți dori.

https://www.litera.ro/atlasul-spa-iului-cosmic

Goldsmith, Mike. Spațiul cosmic / dr. Mike Goldsmith. – București : Enciclopedia RAO, 2007. – 54 p.

O fascinantă călătorie în spaţiu împreună cu Sally Ride, prima femeie – astronaut americancă. O poveste unică despre ce înseamnă să străbaţi spaţiul cosmic. Informaţii despre antrenamentul astronauţilor, aparatura de bord a navelor spaţiale şi condiţiile de viaţă în timpul călătoriilor în cosmos. Împreună cu Sally Ride afi cu adevărat cum e să te afli în spațiu. Întorcând paginile trasparente poți vedea funcționarea interioară a unui costum de navetă EVA.

https://www.emag.ro/calatorii-spatiul-cosmic-9789737171580/pd/ENKK50BBM

Jennings, Ken. Cărțile micului geniu : Spațiul cosmic / Ken Jennings. – București : Arthur, 2019. – 160 p.

Această carte oferă cititorului ocazia să se simtă un mic geniu datorită acestei serii de cărți. Citind această carte vei deveni un expert în spațiul cosmic și îți vei uimi prietenii și profesorii. Știai că pe Marte există un vulcan mai întins decât statul Arizona? Sau că există o stea al cărei centru e de fapt un diamant mai mare decât Luna noastră?

În Spațiul cosmic vei găsi ilustrații minunate, informații interesante și jocuri amuzante care îți vor testa cunoștințelor și te vor ajuta să dezlegi unele dintre cele mai adânci mistere ale universului.

https://www.librarie.net/p/362705/cartile-micului-geniu-spatiul-cosmic

Plinivis cel bătrân : Naturalis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate / Plinius. – Iași : Polirom, 2001. – 307 p.

Lucrare cu caracter enciclopedic, dedicat in anul 77 imparatului Titus si pentru a carei elaborare Plinius afirma ca ar fi consultat peste 2000 de carti. Naturalis historia sintetizeaza cunostintele vremii lui in domeniul geografiei matematice si fizice, asupra continentelor si popoarelor cunoscute lumii romane, antropologiei, zoologie, mineralogie.

Cartea este organizată pe baza a două principii care se suprapun în mare parte : diviziunea universului în patru sectoare (stelele, atmosfera, globul terestru, apele) și tradiționala împărțire a materiei în patru elemente ( focul, aerul, pământul și apa).

https://www.goodreads.com/book/show/54627898-naturalis-historia-enciclopedia-cunostintelor-din-antichitate-volumul

Becklake, Sue. Aparate de zbor / Sue Becklake. – S.l : Prut, 2012. – 48 p.

Această carte te teleportează în lumea uimitoare a aparatelor de zbor de ieri și de azi. Prin această carte poți explora în amănunt lumea extraordinară ce conține o sută de articole deosebit de interesante și fascinante, însoțite de imagini fascinante, desene amuzate și jocuri ce îți testează cunoștințele. Află secretele avioanelor de spionaj, ale rachetelor și ale avioanelor militare, aruncă o privire asupra funcționării motoarelor și descoperă de ce pot elicopterele să zboare în orice direcție.

https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-1972-69-5/Sue-Becklake__Aparate-de-zbor.html

Cum funcționează lucrurile : Mecanica din spatele lumii înconjurătoare. – Chișinău.: Arc, 2017. – 256 p.

Prin capitolele sale variate și viu colorate, enciclopedia Cum funcționează lucrurile simplifică, în sfârșit, înțelegerea mecanicii lumii înconjurătoare. Peste o sută de lucruri sunt analizate de așa manieră, încât să poată fi examinate mecanismele interioare ale unor aparate. Descoperiți cum au evoluat aceste obiecte de-a lungul timpului și cum au influențat ele cursul dezvoltării omenirii. Volumul este organizat în zece capitole tematice, care abordează teme ca transportul, comunicațiile, civilizații antice.

https://librariadorinta.md/ro/catalog/product/cum-functioneaza-lucrurile

Realizat de Doina Spătaru

șef-sector

Vargas Llosa, Mario – prozator, dramaturg, eseist – 85 ani de la naștere

Mario Vargas Llosa  născut pe 28 martie Peru – este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori  din Peru. Este de asemenea unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în  America Latină. A obținut Premiul Nobel pentru Literatură  (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.

A  obținut apoi un doctorat în filozofie și litere la „Universitatea Complutense” din Madrid în 1959. Între timp, se stabilește pentru o perioadă în Franța unde lucrează ca profesor de spaniolă și ziarist. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine un scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa.

După o tinerețe în care se apropie de comunism, la maturitate ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel Garcia Marquez, odinioară prieten, de servilism față de regimul castrist.

Aici puteți citi mai mult din viața și opera scriitorului. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa

Vă propun spre lectură următoarele cărți din creația lui literară.

Vargas Llosa, Mario. Elogiu mamei vitrege / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2003. – 130 p.

Elogiu mamei vitrege este, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Și, în același timp, o usturătoare lecție de viața, dincolo de binele și de răul moraliștilor.

Romanul este o pledoarie pentru artă în general, cea erotică în special. Llosa inovează explicând întâmplările din triunghiul amoros prin realizarea unei paralele între acestea și personajele dintr-o serie de tablouri foarte cunoscute. Data viitoare când vom merge într-un muzeu, cu astfel de explicații, vom privi aceste tablouri (poate și altele) cu alți ochi, conștienți că personajele, natura, ambianța au o însemnătate profundă și ascund, poate, fapte reale, istorie, viață.” Elogiu mamei vitrege” este un excelent roman erotic, dar și o lecție frumoasă despre diferitele modalități în care putem privi și înțelege arta.

https://humanitas.ro/humanitas/carte/elogiu-mamei-vitrege-0

Vargas Llosa, Mario. Băieții și alte povestiri / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2013. – 170 p.

Șefii, primul dintre cele două volume cuprinse în Băieții și alte povestiri, a fost publicat pentru întâia oara in urma cu 50 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor șase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunță o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificați adesea cu realismul de tip magic. Povestirea Băieții, scrisă un deceniu mai târziu, e un punct de cotitura: violenta e aici mai insidioasă și nu mai ține atât de un tacit „cod“ al onoarei si al machismului, ca in povestirile si romanele de pana in 1967, cat, mai degrabă, de însăși regula jocului. „Șefii este prima mea carte și în ea apar câteva din multele povestiri scrise când eram adolescent și student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, Leopoldo Alas, cu un premiu destul de modest, și, cum îmi doream sa public, am participat, fără prea mari speranțe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris Băieții. Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi.

https://librarius.md/ro/book/001100-baietii-si-alte-povestiri

Vargas Llosa, Mario. Mătușa Julia și condeierul / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 367 p.

Panamericana, un tânăr redactor de ştiri temperează gustul pentru catastrofe al colaboratorului său şi se îndrăgosteşte de o mătuşă prin alianţă, Julia. El are 18 ani, e student la Drept şi scrie scenarii care ajung la coş. Ea are 32 de ani, e boliviană şi proaspăt divorţată. Pe măsură ce avalanşa radionovelelor scapă de sub controlul fanaticului condeier, viaţa tânărului Mario şi cea a mătuşii sale Julia scapă de sub controlul familiei. Cu un umor la fel de năvalnic, Vargas Llosa îşi transferă elemente autobiografice ale relaţiei cu propria sa mătuşă, Julia Urquidi Illanes, într-un roman sa­vuros şi năvalnic, lipsit de prejudecăţi inutile.

https://www.elefant.md/matusa-julia-si-condeierul_805c667e-b007-451a-b5fc-8a5f121891c8

Vargas Llosa, Mario. Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 338 p.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheza, apoi Parisul revoluționar al anilor 60, Londra hippy din 70, Japonia modernă. El este băiatul bun, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este fata rea, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard. Un roman despre bucuria și caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

https://www.elefant.md/ratacirile-fetei-nesabuite_45a971a2-4197-4248-a727-6c06c23c92cd

Vargas Llosa, Mario. Orașul și câinii / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2017. – 368 p.

Orașul și câinii e un roman despre adolescență și despre violența unei lumi în care numai cei duri reușesc. Personajele, tineri peruani din toate straturile societății, evoluează între zidurile unui colegiu militar asemenea celui în care a învățat timp de doi ani și Vargas Llosa. „Câinii” (bobocii din primul an) sunt continuu agresați și umiliți de elevii mai mari, care le demonstrează că a fi bărbat înseamnă să te impui prin forță în fața celui mai slab.   O carte despre ostilitate, violență și dramele adolescenței, scrisă de unul dintre cei mai mari autori contemporani.

Apariția, în 1963, a romanului Orașul și câinii îi aduce lui Mario Vargas Llosa o rapidă consacrare internațională: cartea e tradusă imediat în 20 de limbi, pentru ca apoi să fie ecranizată.
Este momentul în care începe spectaculoasa carieră literară a scriitorului peruan, același care în 1990 avea să candideze la președinția țării sale.

https://booknation.ro/carti/carte.php?product_id=13124990

Realizat de Doina Spătaru

Șef sector

Ion Pillat – poet, eseist, traducător – 130 ani de la naștere

Ion Pillat s-a născut pe 31 martie 1891 la București – a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (din 1936). Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion C. Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai cuprinzător din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Odaia buniculuiOdihna tatii sau Aci sosi pe vremuri.

Lirica sa de început stă sub semnul parnasianismului  și simbolismului, dar mai târziu, al tradiționalismului. Poetul vede în creația folclorică cea mai elocventă expresie a „sufletului românesc”. În consecință, consideră că o demonstrație a specificului național al liricii noastre moderne nu poate porni decât de la o analiză a poeziei populare. Numeroase citate din poezia noastră populară dovedesc o bună cunoaștere a acesteia de către Ion Pillat.

Alte date biografice ale lui Ion Pillat le găsiți aici https://ro.wikipedia.org/wiki/.

Pentru a cunoaște câte ceva din scrierile lui vă invit să aflați din următoarele cărți ale autorului.

Pillat, Ion. Versuri / Ion Pillat. – Chișinău. : Cartier, 1999.

Autorul a cuprins în paginile acestei cărți mai multe volume de poezii, fiecare având între 4 și 27 de poezii. Poeziile cuprind mai multe teme având și poeme într-un vers. Autorul este adeptul poeticii moderne prin calea aleasă de el pentru prelucrarea amintirilor, a stărilor inițiale de comunicare cu peisajul autohton.

https://www.goodreads.com/book/show/31444419-versur

Pillat, Ion. Limpezimi / Ion Pillat. – Chișinău.: Litera, 1997.- 287 p.

Această carte este una dintre cele mai frumoase cărți de poezie din toată literatura română. Valoarea lui Pillat e de a fi inimitabil – tradiționalismul lui e o descoperire cu totul personală, fermecătoare la orice nouă lectură. Pillat, fire sentimentală, devine vibrant când își evocă priveliștile copilăriei.

https://www.goodreads.com/book/show/40596741-limpezimi

Pillat, Ion. Grădina între ziduri / Ion Pillat. – București : Editura Muzeului Literaturii Române, 2006. – 64 p.

Volumul de poezii a apărut prima dată, în 1919 la Paris. Caietul – manuscris, conține 31 de poezii scrise între anii 1916-1918. Cea mai mare parte a poeziilor sunt localizate și datate, iar ordinea textelor în manuscris este strict cronologică. Cartea ne încântă cu versuri de inspirație autohtonă, peisajele de grâu, lacul, sentimentul neliniștii, nostalgia edenului copilăriei.

https://www.okazii.ro/ion-pillat-gr-din-ntre-ziduri-edi-ie-bibliofil-colec-ia-manuscriptum-x-a175399202

Pillat, Ion. Poezii / Ion Pillat. – București : Ștefan, 2017. – 200 p.

Cartea ne încântă cu frumoase poezii despre ceea ce simte autorul, teme care îl caracterizează.

https://www.librariadelfin.ro/carte/poezii-ion-pillat–i30852

Pillat, Ion. Biserica de altădată / Ion Pillat. – București : Cartea Românească, 1926. – 114 p.

Cu Biserica de altădată, apărută în 1926, avem de-a face cu o dezvoltare a atitudinii tradiţionaliste, în forma unei poezii de emoţie şi de pitoresc ortodox. întâmpinăm desigur aci, una din cele mai de seamă realizări ale tradiţionalismului ortodox al Gândirii şi desigur al liricii noastre contemporane.

https://www.goodreads.com/book/show/50485207-biserica-de-alt-dat

Realizat de Doina Spătaru

șef sector

Scurtă istorie a Francofoniei

Termenul francofonie a apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a descrie ţările şi persoanele vorbitoare de limbă franceză. Dobândeşte semnificaţia cunoscută până astăzi, când, câteva decenii mai târziu, francofonii realizează existenţa unui spaţiu lingvistic propice schimburilor culturale. Oamenii de litere au fost la originea acestei mişcări. Un demers oarecum natural având în vedere semnificaţia limbii franceze pentru patrimoniul lingvistic universal.

Nucleul interguvernamental al Francofoniei a fost creat la 20 martie 1970, dată care este celebrată în fiecare an drept  Ziua Internaţională a Francofoniei. Organizaţia Internaţională a Francofoniei, reuneşte state şi guverne de pe cinci continente care au în comun afinitatea pentru limba franceză.

Ziua de 20 martie, este Ziua Internaţionalǎ a Francofoniei şi meritǎ sǎ ne amintim, cu aceastǎ ocazie, cît de mult ne-au influienţat, Franţa şi cultura francezǎ. A existat o lungǎ perioadă în istoria Europei cînd Franţa a fost „laboratorul” ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluînd o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină.

Parisul i-a făcut să viseze pe milioane de sudenţi, de artişti, de oameni cu gust, de călători şi de iubitori ai frumosului. Franţa a jucat un rol de „inspiratoare” a umanităţii, a inventat un stil de viaţă, a ştiut să atragă pe teritoriul ei şi mai ales la Paris energiile creatoare ale Europei dar şi ale lumii. După primul rǎzboi mondial unii scriitori americani veneau la Paris nu numai pentru a scăpa de un anume „provincialism” pe care îl resimţeau în ţara lor, dar şi pentru a-şi publica în Franţa pagini care le erau cenzurate la ei acasǎ.

Chiar şi după al doilea rǎzboi mondial, cînd Statele Unite au început să-şi exporte masiv modelul pe planetă, cultura franceză a rămas dominantă în numeroase regiuni ale lumii şi în special în Europa de răsărit. In ciuda faptului cǎ fusese ocupată de nazişti, Franţa a reuşit să-şi păstreze după război, în special datoritǎ Generalului De Gaulle, un anume statut de mare putere cu un profil special în sînul lumii Occidentale. Uniunea Sovieticǎ, blocul fostelor ţări comuniste, lumea arabă şi cea asiatică, precum şi America latină au avut, în consecinţă, o atitudine specială faţă de Franţa, nu au considerat-o nici total capitalistă şi nici total imperialistă. Aşa diminuată cum era ca putere militarǎ, pînǎ la căderea comunismului în estul Europei, Franţa şi-a păstrat o mare marjă de manevră în jocurile geopolitice internaţionale unde marii protagonişti deveniserǎ Statele Unite, Uniunea Sovietică şi China. Pe plan cultural, aceastǎ independenţă a Franţei s-a concretizat benefic întrucît, în ţǎrile est-europene de exemplu, autorii francezi erau traduşi masiv, filmul şi muzica franceză erau prezente în mod cotidian în viaţa oamenilor. Cǎrţile despre Franţa (despre Napoleon, despre impresionişti, despre boema artisticǎ parizianǎ, etc.) erau numeroase, treceau mai uşor la cenzurǎ iar marele public le devora cu o imensǎ plăcere.

In anii 70 şi chiar 80, Franţa se infiltra cu ideile ei, cu parfumul ei, cu imaginile şi sonorităţile ei, cu stilul ei de viaţǎ în sufletele tuturor celor cărora le plăcea să citească sau să cumpere albume de artă. Cînd mă întorc la casa părinteascǎ de la Rădăuţi şi mă uit în biblioteca pe care mi-am creat-o pe vremea cînd eram elev de şcoală generală şi de liceu, rǎmîn uluit: un titlu din trei este o carte tradusă din francezǎ. Un elev de liceu la ora aceea putea să-şi cumpere toată literatura clasică franceză, precum şi pe toţi reprezentanţii secolului al XX-lea, de la Gide la Camus şi de la Cocteau la Louis-Ferdinand Céline. Uneori scriitorii români autohtoni erau infinit mai supuşi cenzurii decît scrierile care veneau din Franţa. Este adevărat însă şi faptul că mulţi dintre aceşti autori francezi aveau concepţii de stînga, ceea ce îi ajuta într-un fel să se facǎ traduşi în ţările Europei de est; în acelaşi timp însǎ erau nişte oameni de stînga talentaţi, curajoşi şi care gîndeau şi propuneau dezbateri intersante. Cine îi citea pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir în anii 70 simţea totuşi cǎ trage în piept acel oxigen intelectual care lipsea în spaţiul cultural autohton. Marele paradox este că înainte de căderea cortinei de fier cultura franceză era mai prezentă în Europa de răsărit şi în România decît după căderea comunismului. Tăvălugul sub-culturii americane a venit peste lume cu atîta forţă, industria divertismentului propusă de marea uzină planetară de vise de la Hollywood a devenit un drog atît de puternic, încît cultura francezǎ, iată, pierde teren. Intreaga cultură însă pierde teren în faţa acestui model comportamental bazat pe „valori” împrumutate de la televizor, de la spoturile publicitare şi de la sloganele societǎţii de consum… Nu numai cultura franceză este în reflux faţă de o anumită generalizare a unui mod de viaţǎ aculturalǎ promovat pe fond de mondializare ultra-liberalǎ, ci şi cultura anglo-saxonă însăşi. Fără îndoialǎ, francofonia şi cultura franceză sunt într-o logică de “rezistenţă” faţă de noul cult al imaginii şi faţă de “produsele” de divertisment “durabil”. Pentru cine vrea însă să iasă din hipnoza modelor şi a publicităţii, pentru cine vrea să se opună acestei mari spălări pe creier care este globalizarea consumeristă, pentru cine vrea să se întoarcǎ la reflecţie, întîlnirea cu Franţa este inevitabilă. Cultura franceză face parte din soclul cultural al umanităţii.

Natalia Sofroni, şef sector, filiala ,,Ştefan cel Mare”

Martie zâmbitorul ne aduce Mărţişorul!

Bine ai venit, luna Martie! Februarie își închide încet ușile, și o altă ușă se deschide, ușa primăverii.

   Luna martie, denumită popular “Mărțișor”, este prima lună a primăverii, luna în care vremea se încălzește treptat și natura începe să prindă culoare.

   ,,Mărțișor’’ mai este şi numele unei străzi din Bucureşti pe care se află casa în care a locuit, scris şi în grădina căreia este înmormântat marele poet Tudor Arghezi.

   Ziua de 1 Martie aduce cu ea un frumos obicei de primăvară, numit mărțișor.   Mărţişorul este confecţionat din două fire de mătase răsucite, unul alb şi unul roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit în prima zi de primăvară, acesta purtându-se agăţat în piept una sau mai multe zile. Se spune că mărţişoarele sunt purtătoare de noroc şi de fericire, de aceea la acest fir, legat sub forma unei fundiţe, se adaugă şi alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă sau inimă.

   Potrivit cercetărilor arheologice efectuate pe teritoriul ţării noastre, au fost descoperite amulete asemănătoare mărţişorului, datând de circa 8.000 de ani. Acestea erau reprezentate de pietricele perforate, în culorile alb şi roşu, purtate la gât sub formă de coliere. Se pare că cele două culori ar fi fost alese deoarece roşul simbolizează sângele, cu referire la ritualurile de sacrificiu practicate la începutul primăverii, iar albul simboliza puritatea zăpezii, a gheţii şi a norilor. Puse laolaltă, cele două exprimau dorinţa despărţirii de iarnă şi de întâmpinare a primăverii, ca simbol al revenirii la viaţă.

   O altă interpretare în alegerea celor două culori ar fi că roşul simbolizează soarele, reprezentând viaţa, deci femeia, iar culoarea albă, care reflectă limpezimea apelor, este specifică înţelepciunii bărbatului. Prin urmare, firul mărţişorului ar reprezenta împletirea armonioasă a celor două.

   Mărțișoarele se poartă o perioadă de timp bine determinată, după care se agață în copacii care urmează să înflorească. Procesul scoaterii mărțișoarelor a fost legat de practicile de previziune a vremii. În sud, spre exemplu, oamenii cred că ar trebui să-ți dai jos mărțișorul doar atunci când vei observa un stol de berze. În alte regiuni, acest lucru se întâmplă la vederea unei lebede, existând credința că vei fi tot anul la fel de grațios precum respectiva pasăre. Fetele nemăritate își pun mărțișorul sub o piatră mare și încearcă să ghicească care le va fi ursitul. Scoaterea mărțișorului, conform ritualurilor, are un scop bine întemeiat: să marcheze astfel tranziția dintre sfârșitul iernii și noul anotimp care începe.

   Mărțișorul este unul din obiceiurile cele mai frumoase ale noastre și trebuie păstrat, deoarece ne ajută să ne afirmăm identitatea în lume. Este un simbol universal al speranței și al unei noi vieți.

   Luna martie marchează atât sărbătoarea mărțișorului, cât și una dintre cele mai cunoscute legende ale tradiției românești, si anume: “Zilele babei Dochia” sau “Babele”.

   Conform tradiției, zilele cuprinse între 1 și 9 martie sunt zilele Babei Dochia. În aceste zile vremea este extrem de schimbătoare, datorită caracterului capricios al Babei Dochia. Există obiceiul conform căruia trebuie să ne alegem o zi din cele nouă pentru a ne reprezenta. Se spune, astfel, că așa cum va fi vremea în acea zi, așa ne va fi și nouă norocul în anul respectiv.

   Iată câteva din superstițiile lunii martie legate de vreme:

-Dacă în luna martie bat vânturi, atunci luna mai va fi frumoasă;

-Dacă în luna martie tună și fulgeră, atunci anul va fi unul mănos;

-Dacă în martie plouă mult, atunci toamna va fi una ploioasă;

-Dacă cântă cucul în luna martie, atunci anul va fi unul bogat și rodnic.

   Cu mantia plină de lumină, primăvara împarte din pocalul ei tinereţe, voioşie şi culoare. Să ne bucurăm toţi de acest minunat mărțișor primit în dar de la blânda primăvară.

Realizat: Irina Haraz, bibliotecar

Obiceiuri, tradiţii şi superstiţii de Dragobete

Până nu demult, sărbătoarea de dragobete dădea viaţă satelor cu toată bogăţia ei de obiceiuri şi de semnficaţii. În această zi, fetele şi flăcăii ieşeau în împrejurimile localităţilor pentru a se veseli.

Dragobetele, Vrăjitorul Iubirii, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii. Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic preluat de la vechii daci, similar lui Eros al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor.

La începutul fiecărei primăveri, Dragobetele oficia din cer nunta tuturor animalelor. Se mai spunea că este responsabil şi de iubirile oamenilor din anul ce urma.

Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos, putând fi întâlnit prin păduri. După o credinţă răspândită în special în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii, care, la început de primăvară, într-o anume zi, i-a chip de flăcău neasemuit de frumos.

Sărbătoarea îşi are, deci, originile în ciclul naturii, anunţând momentul în care întreaga natură renaşte, păsările se împerechează şi îşi caută cuiburi. Această revenire în forţă a sevei creatoare a naturii se regăsea, conform tradiţiilor, şi în activităţile oamenilor, şi mai ales, ale tinerilor: odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga comunitate sărbătorea şi se pregătea pentru venirea primăverii. Aşa se justifică şi celelalte denumiri date sărbătorii precum Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, sau Ziua Îndrăgostiţilor.

Dragobetele era şi prima zi dintr-o scurtă perioadă (24 februarie – 9 martie) de dominaţie a femeii, reminiscenţă din cultura argaică, restul anului – începând cu 10 martie până la Dragobetele următor – stând sub semnul patriarhului.

Dragobetele, corespondentul românesc tradiţional al lui Cupidon sau Eros, este considerat, în credinţa populară, fiul babei Dochia şi e închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi tare iubăreţ, ce sălăşluieşte prin păduri. Iniţial, Dragobetele era o divinitate din panteonul balcanic, un zeu al fertilităţii, fecundităţii, senzualităţii şi al dragostei. Sărbătoarea datează dinaintea apariţiei creştinismului şi are la origine credinţe şi ritualuri păgâne, atât traco-getice, cât şi orientale. În mitologia dacilor, Dragobete era zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Cu timpul, tradiţia a prins şi la oameni, Dragobete ajungând să fie considerat zânul dragostei, zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Dragobetele este şi un zeu al bunei dispoziţii: de ziua lui, petrecerile se ţin lanţ, prilejuind înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi căsnicii.

Odinioară, prin sate se putea auzi strigându-se: Dragobetele sărută fetele,  iar în popor încă se mai spune că cine participă la Dragobete va fi fericit de boli tot anul.

Crezând că Dragobete îi va ajuta să aibă un an îmbelşugat, gospodarii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase: nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Iată cum se sărbătorea Dragobetele: în dimineaţa zilei, tinerii, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, mergeau, cântând, în pădure sau prin luncile din apropiere. Acolo băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le foloseau apoi la descântece de dragoste. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde stăteau la poveşti şi se distrau cu tot felul de jocuri.

În unele părţi, fetele mari obişnuiau să strângă apa din zăpadă netopită sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spune că e născută din surâsul zânelor, păstrată cu grijă, avea proprietăţi magice, făcând fetele mai frumoase şi mai drăgostoase. Când Dragobetele se sărbătorea în martie, dacă nu era zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau de izvor.

În ziua de Dragobete atât flăcăii, cât si tinerele nu au voie să plângă. Conform tradiţiei, persoanele care plâng în această zi vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

In unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca şi noaptea de Bobotează. Tinerele care doresc sa-şi afle ursitul işi pun sub pernă busuioc sfintit, sperând că Dragobetele le va ajuta să-şi găsească ursitul.

Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. În anumite zone fetele tinere obişnuiau să arunce acuzaţii pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în forma unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe viaţa fraţi de sânge.                              

Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nunţirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.

Cu părere de rău, multe din tradiţiile menţionate mai sus, cu timpul, s-au uitat, însă Dragobetele continuă a fi sărbătorit de mullţi români, în special în localităţile rurale, unde s-au păstrat aceste obiceiuri. Aici, oamenii încă petrec Dragobetele, aşa cum o făceau strămoşii noştri pe vremuri.

Natalia Sofroni, şef sector