Arhive

În memoria lui Mircea Eliade la 35 de ani de la trecerea în eternitate

La 22 aprilie 2021 comemorăm 35 de ani de la trecerea în eternitate a marelui istoric al religiilor, filosof şi scriitor Mircea Eliade (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986). Personalitate genială, care a lăsat o amprentă substanţială în metodologia conştientizarii istoriei şi filosofiei religiilor lumii în secolul XX, care, pe bun merit, a fost plasat de către  români în topul celor mai mari români din toate timpurile. Opera completă a lui Mircea Eliade ocupă peste 80 de volume.

Cea mai bună comerorare a marelui  Mircea Eliade este actualizarea ideilor umaniste şi constructive, expuse de către maestru în cârţile sale.  Astăzi, cu mare drag,  ne vom împrospăta sufletul şi mintea, sorbind din capodoperele lui Mircea Eliade  „Sacrul şi Profanul”, editată în 1957, şi „Oceanografie”, editată în 1934 (pe care le puteţi găsi la Biblioteca „Stefan cel Mare şi Sfânt”).

Aceste două cărţi îmi sunt personal foarte dragi:

1. Ele mă  ghidează în lumea contemporană, cu vitezele ei colosale, manipularea enormă, valorile încurcate, cu informaţia civilizaţiei prezentă în telefonul meu mobil.

2. Ideile, trăirile descrise şi descifrate în aceste cărţi, îmi permit să înţeleg mai profund cum să-mi modelez  şi trăiesc viaţa mai înţelept.  Autorul  face aceste descoperiri în baza analizei istoriei religiei şi istoriei contemporane a „homo sapiens”. Deci, ne vom inspira pe rând din aceste cărţi.

Scopul scrierii cărţii „Sacrul şi Profanul”, susținea M. Eliade, nu a fost „o nostalgie secretă pentru condiția trecută a lui homo religiosus din timpurile străvechi, ceea ce nu  stă nicidecum in intenția autorului. Scopul scrierii acesteia fost dorinţa de a-l ajuta pe cititorul cărţii ” (1. p.6) să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, dar și să-i recunoască valabilitatea ca decizie umană, să-i aprecieze frumusețea si „noblețea ” (1. p.6)

Deci, ce înţelegem prin cuvântul „profanul”. Dicționarele ne spun că profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică. In contextul lui M. Elade, profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică de a fi armonioasă, cu adevărat  fericită şi eficientă în lume.

Dar ce înţelegem prin cuvântul „sacru”. Dicţionarele ne spun că sacrul este ceea ce este sfânt. Poate fi un om sfănt. Îi cunoaştem, ca exemplu, pe sfinţii bisericii creştine. De altfel, Mircea Eliade defineşte religia nu ca pe o credinţă în Dumnezeu sau în zei, ci ca pe o experienţă a sacrului.  

În opinia lui Eliade, „modul cel mai uşor de a defini sacrul e totuşi acela de a-l opune profanului”, prin care el înţelege domeniul experienţei în genere, în sens empirist, sau, cum îl denumeşte adesea, spaţiul experienţei omului. Omului care studiază istoria vieţii sale, istoria vieţii copământenilor, istoria trecutului, pentru a deveni mai știutor, mai  învăţat, mai cult, mai priceput, mai pregătit, mai îndemânatic, mai înţelept.

Mircea Eliade scria că sacrul si profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale. Aceste moduri de a fi în lume nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos, fiind importante atât pentru filosofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane” (1.p.15).

Principala temă abordată în această lucrare de Mircea Eliade este cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios (1.p.14). A omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume desacralizată.  Eliade încearcă să dovedească că lumea profană în totalitate, cosmosul total desacralizat de această lume, este o descoperire recentă a minţii omeneşti. „Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului omul modern şi-a desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice” (1.p.14).  

Şi, deci, ecuaţia care este actuală pentru om (sau generaţia oamenilor), care doreşte să se modifice spre bine, spre verticalitate şi integritate, spre creştere continuă, este traiectoria creşterii de la profan la sacru. Pentru a vorbi despre această creştere, Mircea Eliade a folosit termenul de hierofanie, ceea ce descoperă sacrul.

Mircea Eliade scria: „Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităţilor sacre. (1.p13).

Problema majoră

Problema majoră a civilizaţiei noastre este pierderea, de-a lungul istoriei,  a sacrului din noi, din înăuntrul nostru, a sacrului în societate şi în civilizaţie. Ceea ce a prins denumirea morţii lui Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu, nu Sacrul  este mort, ci noi suntem pe calea morţii. Părăsind spaţiul sacrului, omul şi-a pierdut orientarea cosmică din sine. A pierdut legătura cu valorile şi legile lumii cosmice, care menţin echilibrul vieţii şi ghidează  calea evoluţiei. Omul profan şi omenirea profană este pierdută în haosul spaţiului şi timpului, ea nu mai este verticală şi integră, şi nu îşi mai asumă responsabilitatea pentru creaţie proprie la nivel intregru pământesc şi cosmic.

În opoziţie, cum arată M Eliade, omul secolelor şi culturilor trecute, care în credinţă se ţine de sacru, îşi asumă responsabilitatea sa, poate primitivă, pentru creaţia proprie, la nivel  pământesc, cât şi cosmic 1.p. 72.

În  lucrarea „Oceanografie”, Mircea Eliade scrie despe diferenţa omului profan contemporan şi omului nou, care ar trebui să se formeze. Omului, care prin religie şi ştiinţă poate transcede la starea sacrului.   Iată ce ne vorbea maestru despre omul profan contemporan: „Este ciudat cât de puţin se interesează oamenii de lucrurile esenţiale; de acele lucruri care pot face din viaţă o creştere necontenită, sau o moarte spirituală timpurie. De exemplu, de ce face cutare lucru, de ce vorbeşte, „de ce porneşte în fiecare dimineaţă la lucru; sau, de unde are siguranţa că un lucru este bun şi altul rău, că un lucru trebuie făcut şi altul evitat sau ascuns ş.a.m.d.” (2. p.13).  Aşadar, participăm „la un automatism în care nu încercăm niciodată să intervenim; le facem din teamă sau din obişnuinţă, credem în realitatea lor fără să o cercetăm; nu încercăm nici să le depăşim, nici să le modificăm; într-un cuvânt suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa” (2. p.13)

Si, Mircea Eliade trage concluzia că numai cel care izbuteşte să depăşească orgoliul, umilinţa, remuşcarea, răzbunarea, ura – doar acel om poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată pentru înfrângerea personală, să nu-i pese de opinia publică; să nu urască pe cel care i-a trecut pe nedrept înainte. Un om care să nu aibă o memorie personală, mai ales; adică o memorie sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se consumă, oamenii nu se uită, durerile şi bucuriile înseminţează alte acte inutile. (2. p.135)

1. M.Eliade. Sacrul şi profanul. Bucureşti, 2013.

2. M.Eliade. Oceanografie. Bucureşti, 1991.
Autor: Igor Fonari, doctor în filosofie, colaborator al bibliotecii „Ștefan cel Mare şi Sfânt”

Vargas Llosa, Mario – prozator, dramaturg, eseist – 85 ani de la naștere

Mario Vargas Llosa  născut pe 28 martie Peru – este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori  din Peru. Este de asemenea unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în  America Latină. A obținut Premiul Nobel pentru Literatură  (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.

A  obținut apoi un doctorat în filozofie și litere la „Universitatea Complutense” din Madrid în 1959. Între timp, se stabilește pentru o perioadă în Franța unde lucrează ca profesor de spaniolă și ziarist. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine un scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa.

După o tinerețe în care se apropie de comunism, la maturitate ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel Garcia Marquez, odinioară prieten, de servilism față de regimul castrist.

Aici puteți citi mai mult din viața și opera scriitorului. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa

Vă propun spre lectură următoarele cărți din creația lui literară.

Vargas Llosa, Mario. Elogiu mamei vitrege / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2003. – 130 p.

Elogiu mamei vitrege este, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Și, în același timp, o usturătoare lecție de viața, dincolo de binele și de răul moraliștilor.

Romanul este o pledoarie pentru artă în general, cea erotică în special. Llosa inovează explicând întâmplările din triunghiul amoros prin realizarea unei paralele între acestea și personajele dintr-o serie de tablouri foarte cunoscute. Data viitoare când vom merge într-un muzeu, cu astfel de explicații, vom privi aceste tablouri (poate și altele) cu alți ochi, conștienți că personajele, natura, ambianța au o însemnătate profundă și ascund, poate, fapte reale, istorie, viață.” Elogiu mamei vitrege” este un excelent roman erotic, dar și o lecție frumoasă despre diferitele modalități în care putem privi și înțelege arta.

https://humanitas.ro/humanitas/carte/elogiu-mamei-vitrege-0

Vargas Llosa, Mario. Băieții și alte povestiri / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2013. – 170 p.

Șefii, primul dintre cele două volume cuprinse în Băieții și alte povestiri, a fost publicat pentru întâia oara in urma cu 50 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor șase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunță o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificați adesea cu realismul de tip magic. Povestirea Băieții, scrisă un deceniu mai târziu, e un punct de cotitura: violenta e aici mai insidioasă și nu mai ține atât de un tacit „cod“ al onoarei si al machismului, ca in povestirile si romanele de pana in 1967, cat, mai degrabă, de însăși regula jocului. „Șefii este prima mea carte și în ea apar câteva din multele povestiri scrise când eram adolescent și student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, Leopoldo Alas, cu un premiu destul de modest, și, cum îmi doream sa public, am participat, fără prea mari speranțe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris Băieții. Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi.

https://librarius.md/ro/book/001100-baietii-si-alte-povestiri

Vargas Llosa, Mario. Mătușa Julia și condeierul / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 367 p.

Panamericana, un tânăr redactor de ştiri temperează gustul pentru catastrofe al colaboratorului său şi se îndrăgosteşte de o mătuşă prin alianţă, Julia. El are 18 ani, e student la Drept şi scrie scenarii care ajung la coş. Ea are 32 de ani, e boliviană şi proaspăt divorţată. Pe măsură ce avalanşa radionovelelor scapă de sub controlul fanaticului condeier, viaţa tânărului Mario şi cea a mătuşii sale Julia scapă de sub controlul familiei. Cu un umor la fel de năvalnic, Vargas Llosa îşi transferă elemente autobiografice ale relaţiei cu propria sa mătuşă, Julia Urquidi Illanes, într-un roman sa­vuros şi năvalnic, lipsit de prejudecăţi inutile.

https://www.elefant.md/matusa-julia-si-condeierul_805c667e-b007-451a-b5fc-8a5f121891c8

Vargas Llosa, Mario. Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2011. – 338 p.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheza, apoi Parisul revoluționar al anilor 60, Londra hippy din 70, Japonia modernă. El este băiatul bun, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este fata rea, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard. Un roman despre bucuria și caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

https://www.elefant.md/ratacirile-fetei-nesabuite_45a971a2-4197-4248-a727-6c06c23c92cd

Vargas Llosa, Mario. Orașul și câinii / Mario Vargas Llosa. – București : Humanitas, 2017. – 368 p.

Orașul și câinii e un roman despre adolescență și despre violența unei lumi în care numai cei duri reușesc. Personajele, tineri peruani din toate straturile societății, evoluează între zidurile unui colegiu militar asemenea celui în care a învățat timp de doi ani și Vargas Llosa. „Câinii” (bobocii din primul an) sunt continuu agresați și umiliți de elevii mai mari, care le demonstrează că a fi bărbat înseamnă să te impui prin forță în fața celui mai slab.   O carte despre ostilitate, violență și dramele adolescenței, scrisă de unul dintre cei mai mari autori contemporani.

Apariția, în 1963, a romanului Orașul și câinii îi aduce lui Mario Vargas Llosa o rapidă consacrare internațională: cartea e tradusă imediat în 20 de limbi, pentru ca apoi să fie ecranizată.
Este momentul în care începe spectaculoasa carieră literară a scriitorului peruan, același care în 1990 avea să candideze la președinția țării sale.

https://booknation.ro/carti/carte.php?product_id=13124990

Realizat de Doina Spătaru

Șef sector

O prietenie legendară: Mihai Eminescu și Ion Creangă

,,Se prea poate ca amiciţia dintre Creangă şi Eminescu să fi început la „Bolta rece”.

Dar sub ce boltă de stele a continuat…’’

Constantin Ardeleanu

Puţine lucruri sunt mai cunoscute din literatura noastră decât prietenia care i-a legat pe Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Mulţi n-au citit nimic în viaţa lor altceva despre cei doi decât scrie în manualele şcolare şi poate nici atât. Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de prietenia dintre cei doi, o prietenie pentru eternitate.

O prietenie extraordinară rămasă în istoria literaturii. S-au întâlnit în toamna lui 1874 pe ulițele Iaşului, şi de atunci încolo nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu. Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărțile citite şi despre câte se întâmplă în lume.

O prietenie rămasă în istorie. De ce? Pentru că doi oameni culţi sunt mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, se completează perfect într-un întreg. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră pe care o avea.

Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo, nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.

La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.

La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta refuza să îl îndrepte, zicând: “Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii corectat de nimeni.” Dar totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată puterea cuvântului și îi prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.

După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar, s-a mutat pentru o perioadă la bunul său prieten, Creangă, pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.

Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.

După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca odinioară, fiind conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu să se simtă din ce în ce mai rău.

În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”

Cărturarii şi scriitorii au căutat să descifreze misterul prieteniei celor două genii literare. Ce-i apropia oare pe aceşti oameni atât de deosebiţi? Iată ce scrie romancierul Jean Bart, care evocă figura învăţătorului său Ion Creangă şi a poetului nemuritor: ,,Eminescu, poet fin, închis, sensibil, c-o vastă cultură filozofică şi artistic dobândită după profunde studii în străinătate.

Creangă, seminarist, rămas tot ţăran în sufletul său vesel, glumeţ, dar fără să ştie limbi străine, fără cunoaşterea clasicismului antic şi a romantismului nemţesc, cu puţină carte, dar cu multă minte…”

Despre prietenia dintre cei doi aleși ai neamului, creatori ai frumosului prin arta cuvântului tipărit, sunt interesante câteva relatări culese de la Tinca Vartic de Emil Gârleanu: ,,Când li se ura de oraș și de lume, luau drumul Seculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului. Altă dată fugeau tocmai la Târgușor, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza, cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutaru, iar ei mâncau fripturi din hârgău, cu mămăligă; acestea se preparau lângă dânșii, pe iarbă. Și trăiau în altă viață, în alte vremuri și în altă lume. Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci al casei”.                                                                                                                                                  

O amiciţie enigmatic s-a brodat între cele două genii literare ale poporului roman. Prin timp, ea a devenit o prietenie legendară, care-i farmecă pe toţi copiii. Amândoi au copilărit în lumea satelor moldoveneşti; amândoi au făcut ghiduşii de pomină, ca orice copil zburdalnic şi iscoditor.

Eminescu a fost cucerit nu numai de umorul lui Creangă, de limba neoaşă pe care o vorbea, ci şi de dragostea humuleşteanului faţă de ţărănime şi neamul românesc. Pentru Eminescu, povestitorul era o ,,piatră preţioasă” ascunsă, pe care trebuia să o scoată la lumină.

Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu.

Natalia Sofroni, şef sector

Mihail Sadoveanu – Ștefan cel Mare al literaturii române

 Scriitorul, povestitorul, romancierul şi omul politic român Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, Pașcani la  Vânători-Neamț.  

PPT - MIHAIL SADOVEANU 1880-1961 PowerPoint Presentation, free download -  ID:3562988

Este unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind  cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri. Opera sa destul de valoroasă, cuprinde romane, povestiri, nuvele… 

Vă propunem spre cunoaștere o listă bibliografică, pentru a aduce cititorului o modalitate eficientă de-a îl apropia de vasta operă sadoveniană.

  1. Sadoveanu, Mihail. Aventurile șahului / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Eus, 1993. – 111 p.

ISBN 5-88568-068-X2.

2. Sadoveanu, Mihail. Baltagul : Cazul Eugeniței Costea / Mihail Sadoveanu. – București : Arc, 2011. – 363 p.

ISBN 978-973-124-620-8.

3. Ciopraga, Constantin. Baltagul de Mihail Sadoveanu / Constantin Ciopraga. – Cluj – Napoca : Dacia, 2002. – 108 p.

ISBN 973-35-1362-8

4. Sadoveanu, Mihail. Dumbrava minunată : Zâna lacului și alte povestiri / Mihail Sadoveanu. – București : Agora, 2005. – 239 p.

ISBN 973-7744-53-5

5. Sadoveanu, Mihail. Creanga de aur / Mihail Sadoveanu. – București : Editura 100 + 1 Gramar, 2001. – 169.

ISBN 973-591-061-6

6. Sadoveanu, Mihail. Drumuri basarabene / Mihail Sadoveanu. – București : Chișinău, Editura Saeculum : Știința, 1992. – 93 p.

ISBM 973-9071-04-X

7. Sadoveanu, Mihail. Frații Jderi / Mihail Sadoveanu. – București : Regis, s.a. – 575 p.

ISBN 973-8373-44-1

8. Sadoveanu, Mihail. Istorisiri de dragoste / Mihail Sadoveanu. – Iași : Junimea, 1994. – 324 p.

ISBN 973-37-0198-

9. Sadoveanu, Mihail. Măria –sa, puiul păduri / Mihail Sadoveanu. – București : Herra, 2003. – 192 p.

ISBN 973-7923-13-8

10. Sadoveanu, Mihail. Nada florilor / Mihail Sadoveanu. – București : Editura Tineretului, 1968. – 197 p.

11. Sadoveanu, Mihail. Neamul Șoimăreștilor / Mihail Sadoveanu. – București :  Litera Internațional, 2003. –  232 p.

ISBN 973-675-049-3

12. Sadoveanu Mihail. Nicoară Potcoavă / Mihail Sadoveanu. – București : Lucman, s.a. – 480 p.

ISBN 973-8372-70-4

13. Sadoveanu, Mihail. Nuvele. Povestiri / Mihail Sadoveanu. – București : Lucman, s.a. – 400 p.

ISBN 973-8372-68-2

14. Sadoveanu, Mihail. Ochi de urs și alte povestiri / Mihail Sadoveanu. – Iași : Polirom, 2004. – 464 p.

ISBN 973-681-756-3

15. Oprișan, I. Opera lui Mihail Sadoveanu / I. Oprișan. – București : Saeculum I.O, 2004. – 448 p.

ISBN 973-642-057-

16. Sadoveanu, Mihail. Opere alese. Volumul 1 / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Știința, 1993. – 576 p..

ISBN 5-376-01469-X

17. Sadoveanu, Mihail. Opere alese. Volumul 2 / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Știința, 1993. – 640 p.

ISBN 5-376-01470-3

18. Sadoveanu, Mihail. Opere alese. Volumul 3 / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Știința, 1993. – 526 p.

ISBN 5-376-01620-X

19. Sadoveanu, Mihail. Opere alese. Volumul 4 / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Știința, 1993. – 624 p.

ISBN 9975-67-050-4

20. Ciobanu, Mircea. V. Proza lui Mihail Sadoveanu / Mircea V. Ciobanu. – Chișinău : Arc, 2009. – 48 p.

ISBN 978-9975-61-537-2

21. Sadoveanu, Mihail. Șoimii / Mihail Sadoveanu. – București : Agora, 2006. – 167 p.

ISBN 973-7744-69-1

22. Sadoveanu, Mihail. Trei povestiri minunate / Mihail Sadoveanu. – Chișinău : Iulian, 1997. – 33 p.

ISBN 9975-922-16-3

23. Sadoveanu, Mihail. Țara de dincolo de negură: Hanu Ancuței / Mihail Sadoveanu. – București: Jurnalul Național, 2011. – 314 p.

ISBN 978-973-124-650-5

24. Sadoveanu, Mihail. Venea o moară pe Siret / Mihail Sadoveanu. – București : Lucman, s.a. – 399 p.

ISBN 973-8372-23-2

25. Sadoveanu, Mihail. Viața lui Ștefan cel Mare / Mihail Sadoveanu. – Chișinău: Editura Cartea moldovenească, 1989. – 191 p.

ISBN 5-362-00602-9

26. Sadoveanu, Mihail. Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă / Mihail Sadoveanu. – București : Editura Herra, 2001. – 319 p.

ISBN 973-7923-15-4

Mihail Sadoveanu este şi autorul unor citate nemuritoare:

“În aceste urne sacre, în care poeţii şi cugetătorii şi-au închis inimile, găsim acea putere fără moarte care mişcă umanitatea înainte, în progresul ei necontenit”. “Sărmana făptură omenească! E capabilă de toate relele, dar în ea se găseşte şi comoara binelui.” “Fericirea este în noi, niciodată în jurul nostru.” “Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” “Fagure de miere sunt cuvintele bune şi dulceaţa tămăduitoare a sufletelor.” “Ţara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfe.” ”Un prost găseşte totdeauna pe altul mai prost care să-l asculte cu gura căscată.” ”Pentru a înfrâna trebuie legi. Dar trebuie oameni care să împlinească legile.” ”Unii prieteni sunt umbre, nu apar decât când e Soare.”

Realizat de : Doina Spătaru, șef-sector

Mihai Cimpoi – o figură emblematică a culturii românești

Mihai Cimpoi este autorul a numeroase cărți, studii monografice și eseuri . El participă activ la procesul de renaștere națională din Basarabia.

Cimpoi, M. Istoria literaturii române din Basarabia/ Mihai Cimpoi.- București, Chișinău : Editura ,, Litera Internațional’’ , 2003.- 514 p.

,,Istoria Literaturii Romane din Basarabia ’’ reprezintă o monografie, continuând demonstrația lui G.Călinescu că ,,Literatura română este una și indivizibilă’’.

Se înțelege că o istorie deschisă a literaturii române din Basarabia este în chip, iarăși fatal, o istorie culturală. Valorile se amestecă în epocile în care naționalul, eticul, socialul primează asupra factorului estetic. Scriitorul este nevoit să se supună imperativelor culturii sale. Și imperativele i-au cerut mai tot timpul să-și cultive tradiția și să facă operă de educație națională prin poezie sau roman. Cunoscând toate acestea, M. Cimpoi ne avertizează că istoria lui nu poate fi decât o istorie culturală a valorilor basarabene. Dorește să facă o ierarhizare estetică a operelor… Operație dificilă (lipsa cronică de documente), și atâția oameni de bine, devotați nației lor, au dorit să-și apere identitatea și să întrețină focul sacru al spiritualității naționale.

Cimpoi, M. Hyperion și Demiurg ,,Luceafărul’’, mit și dramă existențială/ Mihai Cimpoi.- Iași: Editura Princeps Multimedia, 2019.- 214 p.

Cartea ,,Hyperion și Demiurg – Luceafărul , mit și dramă existențială’’  este dedicată de Mihai Cimpoi lui Mihai Eminescu , ea este o receptare a poemului ,, Luceafărul’’, de la editare, în 1883, până astăzi. Lucrarea este și un studiu sociologic. Ea se axează pe demonstrarea faptului că ființa eminesciană se înfățișează, prin aspectele fundamentale ale manifestării ei în cadrul imaginarului mito-poetic, ca o ființă tragică.

Eminescu manifestă o discreție specific românească, neluând tragicul în grav, neproblematizându-l și trecându-l printr-o ataraxie de tip antic, printr-o împăcare cu destinul, cu ordinea necesității, așa cum se întâmplă – postulează Hegel – în tragedie.

Cimpoi, M. Grigore Vieru/ Mihai Cimpoi.- Chișinău : Editura Prut Internațional, 2005.- 185 p.

Criticul literar M. Cimpoi oferă publicului larg o monografie dedicată creației poetului G. Vieru. În ciuda schimbării unghiului de receptare, datorită instaurării unei epoci noi a europenizării, globalizării, multiculturalismului și a apariției unor noi formule mitopoetice sub semnul paradigmei relativizante postmoderniste, fenomenul Grigore Vieru supraviețuiește cutezător nu doar prin demersul său național identitar, ci și prin culoarea lui existențială, ontologică.

În substanța poeziei lui Vieru este un spirit clasicist care nu se învechește, după cum a devenit anacronic nici cultul valorilor pe care l-a cultivat și îl cultivă programatic (maternitatea, copilăria, natura).

Pentru Vieru, copilăria, maternitatea, iubirea pentru femeie și pentru Dumnezeu sunt niște religii care se contopesc, de fapt, într-o singură religie: cea a Vieții și a Morții.

Cimpoi, M. Mari scriitori români Medalioane literare/ Mihai Cimpoi.- Chișinău:  Editura Silvius Libris, 2009.- 167p.

Prezentul volum de medalioane literare semnat de academicianul M. Cimpoi e binevenit în peisajul literar basarabean, deoarece mai este acut resimțită lipsa de resurse bibliografice referitoare la literatura română clasică, interbelică și cea contemporană.

Concepute într-o formă laconică, bazate pe o informație complexă, microportretele literare constituie o incursiune sui generis în istoria  literaturii române. Fiecare din autorii portretizați comunică, peste ani, un mesaj inconfundabil, pe care criticul îl deslușește, bazându-se pe un instrumentar și pe o intuiție artistică verificate de timp. Prezentați printr-o lectură modernă, mari scriitori, începând cu Alecsandri și terminând cu G. Vieru, se relevă criticului într-un spectru nuanțat de culori ce reies din raportarea la contextul epocilor, la dimensiunile interioare ale literaturii române, precum și la cele exterioare, universale.

Cimpoi, M.Vasile Cârlova, Poetul ,,sufletului mâhnit,, /Mihai Cimpoi.-Tîrgoviște, Chișinău: Editura Bibliotheca Târgoviște, Editura Cartdidact Chișinău, 2010.- 221p.

Majoritatea istoriilor literare îl fixează pe Vasile Cârlova ca inaugurator al romantismului și prevestitor al întregii evoluții a liricii românești.

Taxat și drept preromantic, presimbolist, este, în fond, un preexistențialist în sens că dă expresie ,,sufletului mâhnit’’, fiind – probabil – cel mai profund poet elegiac de până la Eminescu.

Astăzi, mai mult ca oricând, se înalță în ochii noștri figura aureolată de legendaritate a lui Cârlova, care ilustrează prin destinul ,,rupt’’ mitul ,,poetului tânăr’’ alături de mari creatori exponențiali, precum Lermontov, Labiș, Trakl.

Cârlova vine către noi cu cinci flori și cu un miliard de absențe. Pentru poetul Necuvintelor, el este ,,primul ins în care se încerca geniul poeziei pe aceste tărâmuri’’.

Vine, însă, cu o mare prezență: cea a unui poet rostitor al esenței ființei, care, fiind pusă sub semnul maleficului Saturn, a fost predestinată ,,mâhnirii’’.

Realizat de Irina Haraz

”Scriitoarea și prozatoarea Claudia Partole – 65 ani de la naștere”.

Claudia Partole (n. 14 iunie 1955Cotovaraionul DrochiaRSS Moldovenească URSS) este o poetă, eseistă, prozatoare, autoare de piese și jurnalistă din Republica Moldova.  În 1977 a absolvit secția ziaristică a Facultății de Filologie de la Universitatea de Stat din Moldova.

în prezent este redactor-șef al revistei „Univers muzical”.  În anul 1993 devine membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar în anul 2000 – a Uniunii Scriitorilor din România. Este și membră a Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova. Distincții:  Premiul „Cartea pentru copii” în cadrul Salonului Internațional de Carte (ediția a XXII-a, 2013, Chișinău, pentru cartea Copilul din colivie), Medalia „Mihai Eminescu” pentru activitate literară (2010) etc.

Vă propun spre lectură următoarele titluri ale autoarei:

 Cartea scriitoarei Claudia Partole „Rebela” cea rea de bună şi urât de frumoasă” este jurnalul unei adolescente şi, aşa cum cere genul acesta de scriitură, înregistrează confesiuni şi reflecţii ordonate cronologic. Factorul care dă impuls însemnărilor zilnice ale unei fete de 15 ani este revolta. Gesturile de frondă sunt, în genere, specifice vârstei, iar în cazul dat autoarea urmăreşte reacţiile unei minore, a cărei părinţi divorţează. Proza „Rebela” va putea fi valorificată din mai multe perspective, deopotrivă de eficient de către elevi, cadre didactice şi părinţi. Pe de o parte, se va pătrunde în cele mai intime reflecţii ale unei adolescente, care a devenit martoră a certurilor zilnice ale părinţilor săi.

Partole, Claudia. Rebela. / Claudia Partole. – Chișinău : Prut Internațional, 2018. – 128 p. :

ISBN 978-9975-54-394-1

 Cartea cuprinde o serie de proze, povestiri din viața și experiențele autoarei, fie din viața  apropiaților autoarei. Prozele incluse în volum sunt meditaţii lirice despre iubiri neîmplinite, singurătate, trădare, moarte sau povestiri confesive despre dramele umane din viaţa de zi cu zi. Scrierile Claudiei Partole sunt expresia căutării adevărului despre eul profund, uneori frustrat şi măcinat de temeri, ascunzându-şi obsesiile şi disimulându-şi dorinţele, alteori cochet şi plin de viaţă, zâmbind până şi vântului.

Partole, Claudia. Ultima amantă. / Claudia Partole. – Chișinău : ARC , 2011. – 136 p.:

ISBN 978-9975-61-658-4

 Este o carte care vrăjește, din primele rânduri. Îți captează atenția și te intrigă tot mai mult cu fiecare pagină. Această carte atinge o temă dureroasă și anume plecarea părinților peste hotare. Autoarea scrie despre greutățile prin care au fost și încă sunt nevoiți să treacă, cei care au emigrat. Claudia Partole a împărtășit aceea soartă și scrie despre toate nu din auzite.  Le-a trăit pe propria piele.

Partole, Claudia. Totentaz sau Viața unei nopți. / Claudia Partole. – Chișinău : ,,Pontos” , 2011. – 208p.:

ISBN 978-9975-51-212-1

Cartea „Dumnezeu vine la mare”, cuprinde o serie de poezii pentru copii. În carte, copiii pot găsi mici poezii despre animale și care este rolul lor la menajerie.

Partole, Claudia. Dumnezeu vine la mare. / Claudia Partole – Timișoara : Editura Augusta; Artpress; 2005

ISBN 973-695-158-8

”Cu ochi de copil mă uit la cea care sunt. Mă minunez, mă întristez uneori, dar mă şi bucur. Că sunt…

Dacă n-aş fi, s-ar pierde Copilăria mea, îngerul meu păzitor, în această lume grăbită…

Cea care sunt, se uită cu ochi de matur la cea care eram altădată. Se cruceşte, se mai şi supără, dar e atât de bucuroasă că… Am fost!

Dacă nu eram, aşa cum eram, s-ar putea să nu fiu precum sunt!

Acum, Copilăria mi-e îngerul păzitor fără de care aş fi singură şi străină Lumii…”– Claudia Partole

Partole, Claudia. Când eram înger. / Claudia Partole. – Chișinău : ,,Pontos” , 2013. – 152p.:

ISBN 978-9975-51-425-5

A realizat : Cebotărean Diana

Octavian Goga – poet al pătimirii noastre

„Nimeni n-are dreptul să fure frumosul din sufletul nostru.”- Octavian Goga

Octavian Goga a fost una dintre personalităţile cele mai importante ale României din prima jumătate a secolului trecut. Deopotrivă poet, dramaturg şi publicist (biografiile menţionează că Octavian Goga ar fi debutat la 16 ani în revista “Tribuna” pe când era încă elev; în interviu care urmează poetul menţionează o altă variantă), Octavian Goga a fost deasemenea un politician important – dar şi controversat – al acelor vremuri (a fost deputat, ministru de interne, prim ministru). Despre Octavian Goga se pot spune puţine lucruri inedite. Cu toate acestea, un interviu luat poetului de către Otilia Ghibu şi publicat în numărul din 31 martie 1932 al revistei “Realitatea ilustrată”, nu cred că merită să se piardă printre paginile publicaţiei interbelice.

Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.

Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt considerate  „creaţiuni geniale” şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti”.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul EpocaAdevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.

Goga şi-a axat publicistica pe problemle „românismului”. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală.

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul

poezie celebră de Octavian Goga

Realizat: Natalia Sofroni, şef sector