Arhive etichetă | profanul

În memoria lui Mircea Eliade la 35 de ani de la trecerea în eternitate

La 22 aprilie 2021 comemorăm 35 de ani de la trecerea în eternitate a marelui istoric al religiilor, filosof şi scriitor Mircea Eliade (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986). Personalitate genială, care a lăsat o amprentă substanţială în metodologia conştientizarii istoriei şi filosofiei religiilor lumii în secolul XX, care, pe bun merit, a fost plasat de către  români în topul celor mai mari români din toate timpurile. Opera completă a lui Mircea Eliade ocupă peste 80 de volume.

Cea mai bună comerorare a marelui  Mircea Eliade este actualizarea ideilor umaniste şi constructive, expuse de către maestru în cârţile sale.  Astăzi, cu mare drag,  ne vom împrospăta sufletul şi mintea, sorbind din capodoperele lui Mircea Eliade  „Sacrul şi Profanul”, editată în 1957, şi „Oceanografie”, editată în 1934 (pe care le puteţi găsi la Biblioteca „Stefan cel Mare şi Sfânt”).

Aceste două cărţi îmi sunt personal foarte dragi:

1. Ele mă  ghidează în lumea contemporană, cu vitezele ei colosale, manipularea enormă, valorile încurcate, cu informaţia civilizaţiei prezentă în telefonul meu mobil.

2. Ideile, trăirile descrise şi descifrate în aceste cărţi, îmi permit să înţeleg mai profund cum să-mi modelez  şi trăiesc viaţa mai înţelept.  Autorul  face aceste descoperiri în baza analizei istoriei religiei şi istoriei contemporane a „homo sapiens”. Deci, ne vom inspira pe rând din aceste cărţi.

Scopul scrierii cărţii „Sacrul şi Profanul”, susținea M. Eliade, nu a fost „o nostalgie secretă pentru condiția trecută a lui homo religiosus din timpurile străvechi, ceea ce nu  stă nicidecum in intenția autorului. Scopul scrierii acesteia fost dorinţa de a-l ajuta pe cititorul cărţii ” (1. p.6) să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, dar și să-i recunoască valabilitatea ca decizie umană, să-i aprecieze frumusețea si „noblețea ” (1. p.6)

Deci, ce înţelegem prin cuvântul „profanul”. Dicționarele ne spun că profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică. In contextul lui M. Elade, profanul este o persoană neștiutoare, care este neînvăţată, incultă, nepricepută, nepregătită, neîndemânatică de a fi armonioasă, cu adevărat  fericită şi eficientă în lume.

Dar ce înţelegem prin cuvântul „sacru”. Dicţionarele ne spun că sacrul este ceea ce este sfânt. Poate fi un om sfănt. Îi cunoaştem, ca exemplu, pe sfinţii bisericii creştine. De altfel, Mircea Eliade defineşte religia nu ca pe o credinţă în Dumnezeu sau în zei, ci ca pe o experienţă a sacrului.  

În opinia lui Eliade, „modul cel mai uşor de a defini sacrul e totuşi acela de a-l opune profanului”, prin care el înţelege domeniul experienţei în genere, în sens empirist, sau, cum îl denumeşte adesea, spaţiul experienţei omului. Omului care studiază istoria vieţii sale, istoria vieţii copământenilor, istoria trecutului, pentru a deveni mai știutor, mai  învăţat, mai cult, mai priceput, mai pregătit, mai îndemânatic, mai înţelept.

Mircea Eliade scria că sacrul si profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale. Aceste moduri de a fi în lume nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos, fiind importante atât pentru filosofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane” (1.p.15).

Principala temă abordată în această lucrare de Mircea Eliade este cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios (1.p.14). A omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume desacralizată.  Eliade încearcă să dovedească că lumea profană în totalitate, cosmosul total desacralizat de această lume, este o descoperire recentă a minţii omeneşti. „Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului omul modern şi-a desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice” (1.p.14).  

Şi, deci, ecuaţia care este actuală pentru om (sau generaţia oamenilor), care doreşte să se modifice spre bine, spre verticalitate şi integritate, spre creştere continuă, este traiectoria creşterii de la profan la sacru. Pentru a vorbi despre această creştere, Mircea Eliade a folosit termenul de hierofanie, ceea ce descoperă sacrul.

Mircea Eliade scria: „Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităţilor sacre. (1.p13).

Problema majoră

Problema majoră a civilizaţiei noastre este pierderea, de-a lungul istoriei,  a sacrului din noi, din înăuntrul nostru, a sacrului în societate şi în civilizaţie. Ceea ce a prins denumirea morţii lui Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu, nu Sacrul  este mort, ci noi suntem pe calea morţii. Părăsind spaţiul sacrului, omul şi-a pierdut orientarea cosmică din sine. A pierdut legătura cu valorile şi legile lumii cosmice, care menţin echilibrul vieţii şi ghidează  calea evoluţiei. Omul profan şi omenirea profană este pierdută în haosul spaţiului şi timpului, ea nu mai este verticală şi integră, şi nu îşi mai asumă responsabilitatea pentru creaţie proprie la nivel intregru pământesc şi cosmic.

În opoziţie, cum arată M Eliade, omul secolelor şi culturilor trecute, care în credinţă se ţine de sacru, îşi asumă responsabilitatea sa, poate primitivă, pentru creaţia proprie, la nivel  pământesc, cât şi cosmic 1.p. 72.

În  lucrarea „Oceanografie”, Mircea Eliade scrie despe diferenţa omului profan contemporan şi omului nou, care ar trebui să se formeze. Omului, care prin religie şi ştiinţă poate transcede la starea sacrului.   Iată ce ne vorbea maestru despre omul profan contemporan: „Este ciudat cât de puţin se interesează oamenii de lucrurile esenţiale; de acele lucruri care pot face din viaţă o creştere necontenită, sau o moarte spirituală timpurie. De exemplu, de ce face cutare lucru, de ce vorbeşte, „de ce porneşte în fiecare dimineaţă la lucru; sau, de unde are siguranţa că un lucru este bun şi altul rău, că un lucru trebuie făcut şi altul evitat sau ascuns ş.a.m.d.” (2. p.13).  Aşadar, participăm „la un automatism în care nu încercăm niciodată să intervenim; le facem din teamă sau din obişnuinţă, credem în realitatea lor fără să o cercetăm; nu încercăm nici să le depăşim, nici să le modificăm; într-un cuvânt suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa” (2. p.13)

Si, Mircea Eliade trage concluzia că numai cel care izbuteşte să depăşească orgoliul, umilinţa, remuşcarea, răzbunarea, ura – doar acel om poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată pentru înfrângerea personală, să nu-i pese de opinia publică; să nu urască pe cel care i-a trecut pe nedrept înainte. Un om care să nu aibă o memorie personală, mai ales; adică o memorie sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se consumă, oamenii nu se uită, durerile şi bucuriile înseminţează alte acte inutile. (2. p.135)

1. M.Eliade. Sacrul şi profanul. Bucureşti, 2013.

2. M.Eliade. Oceanografie. Bucureşti, 1991.
Autor: Igor Fonari, doctor în filosofie, colaborator al bibliotecii „Ștefan cel Mare şi Sfânt”