De Saint Valentine în unele țări este o adevărată sărbătoare. Se organizează târguri și festivaluri, se oferă daruri și se dăruiesc flori: ghiocei sau orice simbolizează culoarea roșie, În Italia se oferă Baci Perugina – o mică alună învelită în ciocolată, care conține un bilețel cu un citat romantic.
Primul care a scris o scrisoare de dragoste a fost francezul Charles, Duce de O rleans. Se numea Valentine și a fost scrisă în anul 1415, în timp ce era închis în Turnul Londrei, ca prizonier.
Deoarece suntem în luna dragostei, dar și în ziua în care cei îndrăgostiți își sărbătoresc dragostea și și-o exprimă în diverse forme, cu prilejul acestei sărbători Biblioteca Ștefan cel Mare vă propune o frumoasă expoziție virtuală de cărți de dragoste și pentru dragoste.
Valentine este o poveste despre autocunoaştere, despre căutarea eului interior spre a defini cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Valentine, protagonista, de unde şi numele cărţii, este o tânără încântătoare, italiano-americană, ce face parte dintr-o familie mare şi exuberantă. Locuieşte cu bunica ei, fiind singura interesată de afacerea familiei, Firma Angelini, o fabrica de pantofi de nuntă, unde bunicii şi străbunicii ei au fost maestrii ai artei pantofilor lucraţi manuali. Povestea Valentinei este o călătorie spre autocunoaştere şi depăşirea stadiului de subapreciere. Este o carte foarte sensibilă şi cu trăiri puternice.
Cartea ne relevă povestea unui tată aflat în închisoare pentru că și-a ucis copiii, îi scrie soției despre revelația de a fi primit vizita lor dintr-o altă dimensiune; o fetiță își ajută angajatorul bolnav de leucemie să scape de avansurile unei femei lipsite de conștiință; în adolescență, un fiu își părăsește aparent fără motiv familia și ajunge să trăiască asemenea unui vagabond, disprețuind valorile societății moderne; în secolul al nouăsprezecelea, Sophia Kovalevski, matematician și scriitor talentat, se luptă cu efectele succes lui asupra relației de cuplu. Eroii celor zece povestiri îndură pierderi, șocuri, dezamăgiri, revelații neplăcute despre propriul caracter și totuși merg mai departe, pentru că acesta este sensul vieții. Undeva, prin întunericul în care înaintează, ei simt strălucirea intensă a fericirii, fie că este vorba despre fericirea trecută, despre cea care ar fi putut fi sau despre cea care îi așteaptă. Cu o voce narativă unică, Alice Munro se strecoară în labirintul întunecos al sufletului uman, dezvăluind secrete și încordări interioare indescifrabile din exterior.
Vechiul han din Boonsboro, Maryland, a supraviețuit războiului, și-a schimbat proprietarul de nenumărate ori și, potrivit zvonurilor, este bântuit de fantome. Acum frații Montgomery și excentrica lor mama vor sa ii redea farmecul de odinioară. Pentru arhitectul familiei, Beckett, munca este refugiul pentru o viata personala anosta. Însă un proiect secret începe sa ii ocupe tot mai mult gândurile: fata pe care o iubea în adolescenta s-a întors în Boonsboro.
Clare Brewster, acum mama a trei copii, a revenit în orașul natal după ce soțul ei, militar, și-a pierdut viata în Irak. Proprietara a unei librarii cochete, situate chiar peste drum de hotel, este prea ocupata ca sa aibă timp de aventuri romantice. Însă constata ca viata ii poate oferi surprize extraordinare, căci băiatul care o adora discret în liceu s-a transformat într-un bărbat puternic și capabil, care ar putea sa ii arate încă o data drumul spre fericire.
Într-un interviu din 2004 acordat Antoanetei Ralian, Amos Oz susținea că „singurătatea e o opţiune şi nu un destin” (România literară nr. 39/ 2004). Oricum ar fi, singurătatea este o stare problematică, un timp al reevaluării, al reconsiderărilor. Personajele lui Amos Oz sunt supuse (sau – altfel spus – se supun) deseori acestui test, din care cauză prozele acestuia propun mai degrabă povești retrospective, trecute prin filtrul sufletesc al personajelor. Nu altfel stau lucrurile și în romanul din 1989, Să cunoști o femeie (traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, Iași, 2011).
Protagonistul, Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, se întoarce acasă pentru a-și înmormânta soția, victimă a unui accident stupid. Șocat, îndurerat, Yoel se izolează de lume, alege singurătatea. Acolo, în singurătate, își va retrăi, cu ajutorul memoriei, viața, reevaluând anumite momente din trecut. Personajele lui Amos Oz din Să iubești o femeie sunt dure, necruțătoare cu ele însele, iar Yoel nu face excepție.
Mirajul unei iubiri imposibile. Este o ilustare a acestui miraj și a posibilităților lui de a fi transpus în realitate, în ciuda condițiilor vitrege și a circumstanțelor cel puțin ciudate (dragostea între un barbat de 50 de ani și o prostituată), mi-a impus hotararea de a pune mâna pe roman și a vedea: chiar așa este? Poate dragostea imposibilă să devină posibilă și prin ce metode, cine va ceda? Întrebări care sunt primordiale romanului, care renasc în acesta, iar pentru multe dintre ele se oferă și răspunsuri. Dovada că până și sufletul bărbătesc poate surprinde, că putem și noi iubi cu disperare și cu adevărat, că putem deveni sclavii femeii iubite, indiferent cât de absurdă poate părea uneori dragostea. Iar pentru asta trebuie să spargi prejudecăți, să nu îți pese de nimic decât de ființa iubită, ajungând ca tu însuți să cazi în noroi, să suferi, doar pentru fericirea oferită de o clipă de atenție, de mângâiere, de apropiere, de IUBIRE.
Povestea se derulează pe fast forward, păstrează o relație bună cu mama lui (se văd rar, dar regulat), va salva câteva vieți, va pierde altele, își va regăsi prietenul cel mai bun din copilărie și va încerca să-l ajute, va avea o relație amoroasă cu Sophie, va întâlni oameni deosebiți și va suferi multe dezamăgiri. Dar, credeți-mă pe cuvânt, mai sunt multe de spus (Levy îngrămădește uimitor atâtea detalii semnificante …) și totul se termină cu o dragoste regăsită.
Te lasă cu zâmbetul pe buze nu pentru că povestea băiatului care ”fura” umbre ar putea fi reală, nici pentru că marea iubire și întâlnirea cu ea te convinge, ci pentru că te-a păcălit. Ți-a livrat o poveste îndulcită (facilă) despre viață, dragoste, traume și tragedii și, cumva, te-a ținut acolo până la ultima pagină (între noi fie vorba, dacă încerci să găsești un sens înalt literaturii lui, poți). Cu sau fără scăpări de stil, soluții mai mult sau mai puțin credibile, filosofie de mase, scriitorul francez îți mângâie inima îmbibată în filme de Hollywood. Și nu regreți c-ai ”pierdut” două-trei ore în compania lui. Cam asta este treaba cu fiecare carte de-a lui Marc Levy.
„Cele unsprezece povestiri din carte sînt, de fapt, îți dai seama de asta pe măsură ce citești, tot atîtea capitole ale unui roman subtil construit, care te prinde și te captivează. Nu poveștile în sine sînt importante, ci modul cum sînt spuse de acest autor foarte talentat. Teodorovici are ceva din lapidaritatea lui Hemingway, dar și farmecul unui Salinger. O carte pe care merită s-o citiți.”
Ne Întâlnim la Biblioteca Ștefan cel mare 