La 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele – numit şi Cap de primăvară – ziua în care păsările îşi fac cuiburi, iar tinerii – “ochi dulci”. Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.
Vă propunem cîteva cărţi, care se dedică sărbătoarei de Dragobete:
Dessila, Octav. Iubim : Vol I / Octav Dessila; pref:. Dan – Silviu Boerescu. – București : Litera Internațional, 2010. – 300 p.
Acţiunea prinde repede. În Iaşul anilor ’30, profesorul Neculai Brateş este o celebritate datorită romanelor sale şi a conferinţelor pe care le ţine la Universitate, foarte populare printre studenţi. La 42 de ani duce o viaţă boemă, petrecând mult timp în cârciumile ieşene, alături de cel mai bun prieten al său, cuconul Stejărel Racotă. Un prieten bun al celor doi este fostul preşedinte al tribunalului din Iaşi, cuconul Costăchel Boian. Fiica acestuia, Dana, elevă de liceu, se ataşează mult de Brateş, între cei doi înfiripându-se o prietenie frumoasă. Frére Culai va ajunge treptat o persoană indispensabilă Danei, care îl cheamă la ea pentru tot felul de pretexte. Treptat, se îndrăgosteşte de el, în ciuda diferenţei de vârstă, a aspectului dezordonat al lui Brateş şi a unui tânăr frumos, Dodo Cudalbu, care îi dădea târcoale. Brateş simte acelaşi lucru dar, conştient de diferenţele dintre ei, mai ales de vârstă, încearcă să-şi reprime sentimentul. Stejărel Racotă, un bătrânel spiritual, foarte pasionat de Iaşul vechi, îl sfătuieşte să lase totul pe mâna destinului.
Dessila, Octav. Iubim : Vol II / Octav Dessila; pref:. Dan – Silviu Boerescu. – București : Litera Internațional, 2010. – 286 p.
În continuare Dana mărturisea părinţilor ei că-l iubea pe Frére Culai, porecla dată de ea lui Brateş, şi că este hotărâtă să se mărite cu el. Cunoscându-l pe Neculai Brateş şi văzând hotărârea fiicei lor, cuconul Costăchel şi cucoana Roxana acceptă căsătoria celor doi. Acesta ar fi finalul volumului I. Cum eu nu prea ştiu să fac recenzii, mai bine mă opresc din povestit cartea. Să nu uit doar să spun că Brateş mai era iubit şi de o colegă de liceu a Danei, Aniuta Golub. Atât. Sunt multe lucruri care se întâmplă în roman, dar nu vreau să le dezvălui. Aşa e când sunt multe volume. Dacă le-aş dezvălui, aş strica poate surpriza cuiva şi ar fi păcat. Doar de asta nu citesc nici eu prefeţele. Tind să povestească ceea ce eu nici n-am început să citesc.
Dessila, Octav. Iubim : Vol III / Octav Dessila; pref:. Dan – Silviu Boerescu. – București : Litera Internațional, 2010. – 235 p.
Dragostea e oarbă. Acesta ar fi mesajul cărţii şi pentru asta o recomandăm. Dragostea nu ţine de nimic şi apare spontan, din neant, fără ca nimeni să-i cunoască cu adevărat izvorul. Am tăcut. Lectură plăcută!
Ibrăileanu, Garabet. Adela / Garabet Ibrăileanu; pref:. Nicolae Manolescu. – București : Litera, 2009. – P. 51 – 171.
„Am citit puține romane mai impregnate de senzualitate decât Adela. Uimit de acest caracter, bine mascat de precautul autor, mi-am intitulat capitolul pe care i l-am consacrat în Arca lui Noe «Jurnalul seducatorului». Titlul mi l-a sugerat filosoful danez Kierkegaard, cu care doctorul Codrescu are destule asemănari, mai ales în măsura în care amândoi cred într-o mistică a iubirii, fără ca ea și în pofida lor însiși, să excludă o puternică senzualitate. Cititorul de azi poate avea dificultăți în a o recunoaște. Dar dacă face efortul să renunțe la prejudecata scenelor «tari», de sex, din romanele ultimelor decenii, va descoperi, de pildă, ce încărcătură emoțională și fizică deopotrivă are, în Adela, un sărut pus pe încheietura unei mâini delicate de tânăra femeie, acolo unde dantela mânecii se sfârsește.“ – Nicolae Manolescu.
Zamfirescu, George Mihail. Maidanul cu dragoste / G. M. – Zamfirescu; pref:. Marius Chivu. – București : Litera Internațional, 2009. – 430 p.
”Dragoste și moarte, altceva nu există pe lume!” îi spune la un moment dat, într-o scenă simbolică, Fane, fostul puscăriaș, lui Ivan, fostul revoluționar. Între aceste două tensiuni se zbate toată lumea fără ideal a mahalalei care-și acceptă destinul fără revoltă și fără lamentații. În mahala se iubește repede și se moare ușor. Pe cât de fragilă e viața, pe atât de crudă e moartea; oricine e gata să se sinucidă din disperare sau să omoare din furie, supus unei obsucre fatalități.
Roman de mediu și de atmosferă, populat cu personaje cât se poate de pitorești, predispuse la promiscuitate morală și conduse de o sexualitate primară, mixând permanent nostalgicul cu grotescul, idilicul cu misticul și patetismul cu sordidul, scris în limbajul colorat de secol XIX, Maidanul cu dragoste este o tragică și trivială epopee balcanică suburbană, ivită din confesiunea melancolică târzie a unui Peter Pan de mahala.
Drumeș, Mihail. Scrisoare de dragoste / Mihail Drumeș; pref:. Mihai Iovănel. – București : Art, 2009. – 368 p.
„Iubirea nu se poate cumpăra cu toate comorile pământului. De aceea, în dragoste, şi săracii pot să fie miliardari, prinţi, regi, împăraţi.“ Mihail Drumeş.
O poveste de dragoste în care goana după bani şi carierismul fac ravagii, cu spectaculoase răsturnări de situaţie, suspans, melodramă, vervă, ironie şi dialoguri vii – reţeta celui mai bine vândut prozator român nu dă greş. Scrisoare de dragoste a fost reeditată de zeci de ori de la apariţia sa şi a cucerit publicul de toate vârstele.
„Receptată cu bucurie şi interes de către publicul tânăr, opera lui Mihail Drumeş aduce în literatura noastră candoarea poveştilor de dragoste trăite cu frenezie până la capăt, tensiunea înaltă a sentimentelor, gustul unic al adolescenţei – o lume încărcată de sens şi de aspiraţie.
Romanele sale devin pledoarii aprige pentru echilibru şi armonie, demonstraţii de artă narativă şi psihologică, punctate de o replică alertă, sclipitoare uneori, care întreţine conflictele, impunând un ritm viu, cuceritor, cultivând curiozitatea pentru firul epic, suscitând interes pentru metamorfozele psihologice ale eroilor.“
Appelfeld, Aharon. Pe neașteptate, dragoste / Aharon Appelfeld; trad. și note de Any Shilon. – Iași : Polirom, 2010. – 230 p.
Pe neasteptate, dragoste este cartea prin intermediul careia Philip Roth l-a descoperit pe Aharon Appelfeld – „un scriitor exceptional, de rangul unui Kafka sau Bruno Schulz” – si apoi l-a ilustrat printr-unul din personajele din Operatiunea Shylock.
Scris intr-un stil de o simplitate, o armonie si o eleganta care amintesc de textele biblice, romanul Pe neasteptate, dragoste (2003) este in acelasi timp o apologie a iubirii si o meditatie asupra scriiturii. Appelfeld urmareste cu o subtilitate fascinanta sentimentele care se infiripa treptat intre Ernest, un scriitor septuagenar bolnav si macinat de ura, si menajera sa Irena, o tinara lipsita de cultura, in fiinta careia se contopesc insa nobletea sufleteasca si intelepciunea evreilor care traiesc in spiritul traditiei si al iubirii de Dumnezeu. Aceasta intilnire providentiala il ajuta pe Ernest sa regaseasca, dupa indelungi ani de rataciri, calea catre originile sale, catre limba sa materna si catre dragostea de inaintasi, care devine forta vitala a creatiei lui. Refacind in sens invers drumul vietii, Ernest asterne pe hirtie episoade cutremuratoare din adolescenta sa de activist in Organizatia de Tineret a Partidului Comunist si din anii petrecuti ca ofiter in Armata Rosie, straduindu-se sa ajunga in timpul care i-a mai ramas de trait la primele amintiri ale unei memorii palimpsestice.
„Pe neasteptate, dragoste este povestea unei intilniri intre doua vieti luminate de un sentiment superior. O dragoste care nu ajunge sa insemne distrugere, asa cum se intimpla adesea, ci ramine o forma de creatie si meditatie, in vreme ce naratiunea se deplaseaza intr-o maniera subtila pe diferite fronturi, inainte si inapoi, la suprafata si in profunzime… Insa este o carte in care se intimpla multe lucruri grave – in acelasi timp o lectie de intelepciune si de literatura.”
„Fiecare scrie dupa firea lui. Eu vorbesc despre violenta intr-o maniera nonviolenta pentru ca nu sint deloc o persoana violenta. Scriu lucrurile asa cum le resimt. Am intotdeauna sentimentul ca literatura se inrudeste cu muzica si ca muzica dezvaluie ce e mai delicat in sufletul omului. Stim cu totii ca viata are o anumita doza de violenta. Dar unii, printre care si scriitorii, au tendinta sa o sanctifice, sa se identifice cu ea. Acest sentiment nu face parte din fiinta mea, fapt pentru care nu pot sa scriu astfel. Ceea ce ma intereseaza pe mine este sa dezvalui o forma de noblete a omului.” (Aharon Appelfeld)
Sepulveda, Luis. Bătrânul care citea romane de dragoste / Luis Sepulveda; trad. și postf. de Irina Dogaru. – Iași : Polirom, 2002. – 228 p.
Pe numele său, Antonio Jose Bolivar Proano, bătrânul lui Sepulveda, îşi poate petrece viaţa citind un singur pasaj, chiar dacă abia leagă silabele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii, cu o placă dentară pe care şi-o obţine pe parcursul naraţiunii. Din textele de geometrie bătrânul reţinuse doar definiţia ipotenuzei, iar despre istorie avea impresia că este „un şir nesfârşit de minciuni”. Şi doar romanele de dragoste erau cărţile pe care le putea citi de o mie de ori în faţa ferestrei.
Este foarte probabil ca această carte a lui Luis Sepulveda, „Bătrânul care citea romane de dragoste”, să fi avut, de la publicarea sa în 1989, aceeaşi soartă, fiind citită şi recitită, la fel ca romanele pe care le îndrăgise bătrânul din roman. Cartea scriitorului chilian a cunoscut nu mai puţin de 43 de ediţii, o ecranizare şi traduceri în peste 30 de ţări, inclusiv în Europa, unde Sepulveda locuieşte în prezent, mai întâi în Germania, apoi în Spania.
Realizat de Doina Spătru
Şi Dumnezeu le-a dăruit unul, a fost singurul. Unul milos, foarte înţelept şi extrem de curajos. A învăţat viaţa duhovnicească de la unchiul său, Nicolae, episcopul Patarelor. Rămas orfan devreme, Sfântul Nicolae şi-a împărţit averea moştenită fără să păstreze nimic.
atea creștină. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5 spre 6 decembrie Sfântul Nicolae vine cu daruri. Când pe teritoriul Statelor Unite ale Americii au început să se așeze imigranții din țările germanice și nordice, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în Santa Claus.
Ne Întâlnim la Biblioteca Ștefan cel mare 