Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim

„Limba este întâiul mare poem al unui popor”

(Lucian Blaga)

Limba pe care o vorbim se numește limba maternă. Primul cuvânt rostit de oricare prunc este MAMA. Limba este sufletul unui popor. O limbă seamănă cu oamenii care o vorbesc. O limbă seamănă cu locurile în care e vorbită. Limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul lui. Limba e poporul. Poporul e limba. Un popor fără de limbă este ca o țară fără de popor. Baladele, doinele, legendele, proverbele, bocetele, basmele, poveștile ș.a. constituie, toate împreună, mitologia limbii române. Ele sunt piramidele noastre, vârfurile cărora se văd de la distanțe de secole cu ochiul liber, fără careva lunete, ocheane sau telescoape. Ele, baladele, doinele, sunt, întâi de toate, monumentele înălțate limbii în care au fost concepute.

O limbă nu încape într-o gramatică. Nici într-un dicționar. Un cuvânt e ca o sămânță: el poate încolți, face șfichi, floare și fruct, sau poate fi sămânță seacă, din care nu răsare decât nimicul. Ca și în oricare altă limbă, există și în limba română cuvinte tinere, cuvinte bătrâne, cuvinte care mor, cuvinte care abia se nasc… Limba a transmis cu ajutorul cuvintelor ei comorile spirituale ale umanității de la o generație la alta, ajutând omului să se depășească, ajutând unei generații să folosească experiența celeilalte. Cuvintele au avut sarcina de a comunica, dar și de a aduce aminte, de a atrage atenția, de a memoriza.

Limba e arhiva, averea spirituală a unui popor, moștenită din tată în fiu, sporită și transmisă ca o ștafetă mai departe. Limba este testamentul pe care-l lasă o generație a generațiilor care vin. Dacă nu știi cum te cheamă, nu poți fi suveran. Nu vom putea fi nici suverani, nici independenți, nici liberi – atâta timp cât nu știm cine suntem și care e limba noastră. Iar adevărul e unul: suntem români și vorbim românește. Fără limbă nu există nici libertate, nici independență, nici stat. Limba este temelia unui stat. Când se lovește în limba română, se lovește în temeinicia noastră.

Limba română face parte din noi înșine, ca și sufletul nostru, ca și creierul nostru, ca și conștiința noastră, ca și sângele care ne circulă prin vene și care, în acea primă clipă tainică a existenței noastre, ne pornește inima, făcând-o ulterior să bată de-a lungul întregii noastre vieți în ritmul silabelor ei. Apărându-ne limba – ne apărăm ființa națională. Apărând adevărul despre limba noastră, ne apărăm deopotrivă strămoșii și strănepoții, ajutându-i să comunice între ei și să se înțeleagă peste veacuri.

Limba românească

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiţi!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Gheorghe Sion

Realizat de Doina Spătaru

Șef-sector

Limba noastră cea română – graiul neamului românesc.

”Limba noastră -i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care -o o plâng și care o cântă

Pe la vatra lor țăranii”

(Alexei Mateevici – Limba noastră)

Limba română este cea în care scriem, o vorbim și în care citim. În limba română gândim, visăm și aspirăm la întregirea neamului românesc. În limba română au cântat mulți interpreți și au scris mulți poeți pentru a fi liberi, să vorbim cu demnitate despre o limbă cu multe valori și nenumărate comori. Chiar dacă este urâtă și ignorată de unele minorități, alții o înlocuiesc cu limba moldovenească, fiind și unii printre ei care vorbesc și scriu în limba română. Oare ce poate fi mai frumoasă decât limba română? Limba în care ne regăsim și suntem fericiți. Cât de frumos o vorbesc și o cântă cei care o simt în suflet și o păstrează în inimă. Limba română este iubită pentru frumusețea ei, pentru naturalețe și cât de semnificativă poate fi. În limba română au fost și sunt scrise cărți, poezii și cântece. Câte ne oferă folclorul românesc și poveștile din copilărie, pe care le citim copiilor noștri. Limba română trebuie păstrată, prețuită și transmisă generațiilor viitoare.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Fără limba română nu trăim, nu respirăm și nu suntem nimic. În limba română mamele le vorbesc și le cântă copiilor din fragedă pruncie. În limba română copiii învață să vorbească, să citească, să numere să cânte și să aibă un viitor.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Pentru limba română au murit poeți și interpreți dragi inimilor noastre, care ne-au transmis dorul și importanța limbii pe care o vorbim. Versuri care au fost scrise și cântate de către Doina și Ion- Aldea Teodorovici. Ion și Doina Aldea-Teodorovici, care continuă durerea și regretul profund față de dezrădăcinarea poporului român și a existenței hotarului de la Prut.

Pentru ea la Putna clopot bate
Pentru ea mi-i teamă de păcate
Pentru ea e bolta mai albastră
Pentru limba, pentru limba noastră.

Regretatul și marele poet, Grigore Vieru a presărat dragostea de patrie, neam, mamă și natură în toate poeziile sale:

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

(Frumoasă e limba noastră)

Cum au scris mari cărturari și scritori români : „Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om, în primejdia de a se îneca, de prăjina ce i se aruncă spre scăpare.” (Mihail Kogalniceanu).
„Traiască frumoasa și cumintea limba românească! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă carte de boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzanie!” (I. L. Caragiale)
„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră.” (Mihai Eminescu)
„Limba este întâiul mare poem al unui popor.” (Lucian Blaga)

Limba română este limba noastră de acasă, e limba mamei în care am rostit primele cuvinte, este cea care ne definește ca popor și cultură și ne face cunoscuţi în întreaga lume.

Realizat de : Doina Spătaru, șef-sector

Emil Cioran – artistul seducţiei şi al paradoxului, om de o rarisimă fineţe şi inteligenţă

Motto: “Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş” – anul 1945

Azi, 8 aprilie, se împlinesc 109 ani de la naşterea marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la  8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș,.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcursul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.

Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.

În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.

În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.

Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.

Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.

Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.

Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.

A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”.

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai –  profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române.

Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă  de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”.În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.

În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai. Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă.

Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Realizat de Doina Spătaru, șef -sector

Când vom reveni la normalitate?

         Biblioteca este asemenea unei câmpii de flori. Flori, care de fapt, sunt copiii ei.  Prin copiii biblioteca își trăiește destinul. Copiii fiind cititorii ei care dau viață și frumusețe bibliotecii. Dar ce face ea fără cititori? Ce se întâmplă când în bibliotecă nu se mai aude vocile prichindeilor? Când stau cuminți și citesc pe canapea? Când vin ca niște puișori mânați de mamele lor, de profesori sau educatori. Ce ne facem fără lectură? Cât timp tehnologiile informaționale ne vor conduce mintea și sufletele. Dar cartea? Ea care aduce atâtea cunoștințe, în acest timp de carantină epidemică (Covid – 19) cum ne poate fi de folos? Ce putem face pentru a o aduce la îndemâna cititorului? Când va fi mai importantă decât de a ne preocupa de problemele lumii? Ce fac bibliotecile acum? Ce fac ele în acest impas în care ne-am blocat. Dacă vrei să citești intri pe internet și o citești online (unele nici nu le putem găsi online). Una din căile posibile este de a promova cartea prin sesiuni video, și prin recomandarea lor prin elaborarea listelor bibliografice și recenziilor de pe rețelele de socializare.

        Însă eu optez pentru cea tradițională. Ea nu va fi niciodată ca cea electronică, nu îi va putea ocupa locul. De ce? Deoarece a ține o carte în mână este o legătură directă cu esența ei, cu personajele, cu autorul. Pe când cea electronică nu ne va oferi aceste emoții, trăiri, asemănări cu propriul eu. Această normalitate din lume este un dezastru și pentru biblioteci. Nu interacționăm direct cu utilizatorul, nu ne întâlnim cu scriitorii, unde auzim cât de frumos recită copiii din creația scriitorilor. Nu mai suntem cum am fost. Ne-am izolat de tot ce e frumos, minunat și feeric.

     Această normalitate care persistă de ceva timp îi pune pe cititori în situații neprevăzute. Copiii nu pot împrumuta cartea dorită nici să o procure. Această cale de acces este blocată de invadarea acestui virus care circulă oriunde. 

Copilul meu vrea să citească o carte care l-a impresionat. Ce pot face eu acum? Biblioteca nu oferă acces la împrumut, librăriile sunt închise însă se oferă acces online cu puține oferte. Dar ce este mai periculos pentru sănătatea copiilor? Să citească online sau să o țină în mână o carte. Să o simtă, să o atingă, să îi simtă mirosul, care cea online nu îi oferă această plăcere. Plăcerea de a citi nu trebuie stopată. Lectura ne face mai frumoși la suflet. Lectura ne deschide inima spre a cunoaște noi orizonturi. Ea ne apropie mai mult de valorile culturale.

      Ajută-ne Doamne, să revenim la normalitate cât mai degrabă. Bibliotecile să își deschidă larg ușile și să nu le mai închidă niciodată.

Creat de Doina Spătaru, șef – sector

Grigore Vieru – pilonul de rezistență al culturii naționale

“Ștefan cel  Mare și Sfânt

Cînta-voi cu drag mereu

El este și fi-vă oricînd

Icoana neamului meu”.

       Grigore Vieru a fost un poet român, ales membru corespondent al Academiei Române. S-a născut și a activat în Republica Moldova, devenind un simbol al valorilor şi unității românești, fiind strâns legat de ambele maluri ale Prutului. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat, poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în fosta Uniune Sovietică. Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Personalitatea lui va rămâne veșnic în memoria şi sufletul nostru.

              Pe data de 14 februarie , poetul basarabean Grigore Vieru ar fi împlinit 84 de ani. Rămas în amintirea românilor de pe ambelor maluri ale Prutului ca poet iubitor de neam, care a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată copiilor. Un detaliu poate mai puțin cunoscut publicului românesc e că el este autorul versurilor din cântecele care apar în cunoscutul film „Maria Mirabela

            Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale, Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

         La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: „Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie”. Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Grigore Vieru a fost poetul care a știut să pătrundă adânc în sufletul neamului românesc, creația lui descătușând gândirea și mintea mai multor generații. Visul marelui poet era de a ne uni pe noi toți prin cuvânt, prin bunătate și iubire de aproape, prin dragostea de mamă, de natură, de tot ce avem mai sfânt pe acest pământ.

 

Realizat de Doina Spătaru

Șef – Oficiu

Cititorul informat

 

„Fiecare cititor este, atunci când citeşte, propriul său cititor. Opera scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care îl oferă cititorului pentru a-i permite să discearnă ceea ce, fără acea carte, nu ar fi văzut poate în el însuşi„.

(Marcel Proust : În căutarea timpului pierdut)

„Cititor înseamnă cine înţelege o carte”.

(Nicolae Iorga)

Există un citit mort și un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experiența multor copii, a acelor copii care, așa cum se spune, nu învață niciodată să aprecieze cititul. Nu este imposibil să înveți prin cititul mort, ca atunci când înveți pe de rost, dar aceasta este în sine o experiență stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă. El presupune să-ți găsești drumul către vocea care-ți vorbește de pe pagină, vocea celuilalt, și să-ți asumi vocea aceea astfel încât să-ți vorbești ție (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deși poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) și a unui punct de intrare, care îi va permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

Toți cititorii din lume abordează o carte la fel cum un băutor își privește paharul. Un text nu este niciodată același pentru toți. Scriitorii sunt conștienți de acest lucru? Se gândesc ei vreodată că ceea ce spun va fi perceput prin mai multe filtre? În orice caz, autorii de teatru sunt convinși de asta. Un dramaturg știe că piesa lui va purta marca numeroșilor intervenienți: regizorul, decoratorul, costumierul, actorii etc. De asemenea, știe că piesa va fi văzută de mai multe tipuri de public și că acestea nu vor fi pasive, ci, în receptarea spectacolelor, vor aduce o parte din ele însele. (…) Odată ce piesa lui este creată, autorul de teatru se consideră o primă verigă dintr-un lanț, verigă esențială, poate, dar tot verigă. În schimb, aflat în fața piesei publicate, doar a textului, fără intermediari între el și cititorii săi, el își imaginează că aceștia vor fi mai aproape de adevărul lui, al autorului; că acest adevăr va fi primit în puritatea lui originală; că nimic nu-l va putea îngreuna, slăbi, trăda. Pe scurt, aflat singur cu cititorul, autorul de teatru se crede asemănător confratelui său romancier. La fel ca el, își închipuie că este în contact direct cu cititorul. Cât se înșală! Amândoi! Cu siguranță, nu se află nimeni între scriitor și cei care îl citesc, dar ce multe sunt circumstanțele care se vor interpune în relația lor! O migrenă, o durere de dinți nu prea favorizează înțelegerea. În schimb, o stare de bine incită la indulgență. Acestea nu sunt decât detalii fizice. Ce să mai spunem despre cele care implică educația, mentalitatea, experiențele personale? Faptul de a fi trăit ceva asemănător cu ce povestește naratorul poate provoca atât respingere, cât și empatie, iar reacțiile cele mai profunde sunt adesea inconștiente. De ce urâm anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii, dacă nu pentru că trezesc în noi amintiri neplăcute? De ce anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii ne plac de îndată, ne emoționează fără vreun motiv? Ființa cea mai obiectivă nu poate fi complet obiectivă. Nici cititorul cel mai puțin informat nu abordează vreodată o carte într-un mod complet neutru.

Autorul încearcă și speră să comunice adevărul lui, viziunea lui, povestea lui, dar cititorul trece totul prin filtrul propriei experiențe, astfel că un text va fi interpretat în tot atâtea moduri câți cititori va avea. De aici, multitudinea de lecturi, de chei de interpretare, de mesaje. Un cititor poate să nu rezoneze la nivel de experiență cu o carte foarte bine scrisă, deși îi recunoaște meritul, sau să rezoneze cu o carte mai puțin bine scrisă, care însă trezește în el anumite emoții. Trecutul și urmele lui în conștiința noastră nu sunt singurii factori care influențează lectura; starea de moment își spune, de asemenea, cuvântul. De aceea, o carte citită în momente diferite de aceeași persoană poate crea impresii diferite (percepții specifice unei anumite vârste) sau, dimpotrivă, poate recrea impresiile de la prima lectură.

O altă modalitate de a informa cititorul este prin prisma programelor de lectură, prin proiectele iniţiate de BM „B.P.Hasdeu”, cât şi prin oferirea unor lecţii de instruire sau prezentarea  unor blog-urii ale bibliotecilor sau ale Departamentelor BM „B.P.Hasdeu” : aşa cum a fost în cadrul Zilei Bibliografiei sau a Decadei Chişinău.