Curiozități de Crăciun

Rotunjor ca oul

Postul Crăciunului e unul dintre cele patru posturi ale anului. Se crede că, atunci când creștinii vor înceta să le respecte, va veni sfârșitul lumii. Cu o zi înainte de începutul Postului Crăciunului, pe vremuri, era sărbătorit „Lăsatul Secului de dulcele toamnei”. Oamenii făceau petreceri. În această zi, se recomandă de mâncat câte un ou, ca să fim rotunjori, precum oușorul.

Crăciunul copiilor

Unul dintre cei mai îndrăgiți și respectați sfinți din calendarul creștin e Sfântul Nicolae. Îl sărbătorim pe 6 decembrie și pe 19 decembrie. Sărbătoarea a fost supranumită Crăciunul copiilor. Pe când trăia pe pământ, Sf. Nicolae ar fi înviat trei copii uciși de un hangiu lacom. De atunci, ziua sfântului a devenit un prilej de mare bucurie pentru copii. Noaptea Sf. Nicolae pune daruri în încălțămintea copiilor cuminți. Celor obraznici le aduce, drept pedeapasă, o nuielușă.

Moș Nicolae și ninsoarea

La români, Sfântul Nicolae e cunoscut drept Moș Neculai. De ziua lui, trebuie să ningă. Atunci, moșul își scutură barba. Dacă nu ninge, e semn că moșul a întinerit. Se zice că moșul vine pe pământ călare pe un cal alb. De la numele Sfântul Nicolae a apărut Santa Claus. În SUA, Canada, Marea Britanie și alte țări. Santa Claus e numele lui Moș Crăciun.

Fratele Sfântului Nicolae

Potrivit credințelor populare, Sfântul Nicolae are un frate. Este numit Sâmnichioară, Simicoară, Sim-Nicoară ori Sfântul Nicolae cel mic. Este sărbătorit trei zile mai târziu, pe 9 decembrie. Cine lucrează în această zi, poate să se îmbolnăvească. Pe timpuri, femeile dădeau colaci de pomană, ca să le fie sănătoși copiii. Dacă vom ține această sărbătoare, la vară, grâul va avea boabe mășcate și frumoase.

Moș Ajun și Moș Crăciun

Ajunul Crăciunului e ziua de 24 decembrie. În folclor, Moș Ajun și Moș Crăciun călătorește pe un cal alb, dar șchiop. Acesta e motivul pentru care ajunge mai târziu la noi. Moș Ajun nu șchiopătează și călătorește mai repede. El a fost cel mai bătrân dintre apostolii Domnului Hristos. La porunca lui Moș Ajun, flăcăii au început a colinda, fiind răsplătiți cu bani și colaci.

Jucăriile de Crăciun

Într-o legendă românească, se povestește că, odată, trăia un moș care avea un singur copil. Era un copil foarte cuminte și îi plăceau mult jucăriile. Într-o noapte, copilul a dispărut. Moșul a pornit să-l caute, dar nu l-a mai găsit. Îl cuprinse o mare jale. În amintirea acelei nopți, când și-a pierdut cea mai scumpă ființă, moșul împarte, în fiecare an, jucării altor copii.

Realizat de Doina Spătaru

Șef-sector

Ziua Limbii române – sărbătoare a identității și demnității poporului român

Sărbătoarea își are izvorul în lupta românilor din Moldova din partea stângă a Prutului pentru dreptul lor firesc de a vorbi, a se ruga și învăța în limba maternă. Ziua Limbii Române se sărbătoreşte în Republica Moldova începând din anul 1990. În urma solicitărilor celor circa 700.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Chişinău, care a avut loc la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti a adoptat, la 31 august 1989. Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cântec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de către oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte un bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău.

Sunt multe daruri moștenite de la înaintași în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba națională, în care ne exprimăm identitatea și comuniunea între generații, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumusețile locurilor natale și ale sufletului românesc. Această sărbătoare reprezintă un fericit prilej de a redescoperi, împreună cu toată suflarea vorbitoare de limba română din întreaga lume. În viața și istoria poporului român, cultul și cultura s-au dezvoltat în simbioză, iar limba română a fost mereu liantul viu dintre credință, cuget și simțire.

Petru generațiile de astăzi, viețuind de o o parte și de alta a Prutului, limba română comună este o bază solidă de comunicare și comuniune fraternă, de facilitare a accesului la educație și mass-media, în special pentru elevii și studenții noștri. De asemenea, limba română devine tot mai mult o punte de legătură între diaspora și țara-mamă, dar și o contribuție distinctă a românilor la patrimoniul spiritual european, care se afirmă azi ca bogăție multilingvistică și multiculturală.

Limba românească- George Sion

Mult e dulce și frumoasă Și pe buze – aduce miere

Limba ce-o vorbim! Când o ascultăm.

Altă limbă – armonioasă Românașul o iubește

Ca ea nu găsim. Ca sufletul său

Saltă inima – n plăcere, Vorbiți, scrieți românește

Când o ascultăm Pentru Dumnezeu!

Tezaurul cultural al unui popor se păstrează cu sfințenie în limba maternă. Limba română e mereu neînvinsă! Limba română este misterul ce ne unește și ne face să ne numim frați. Nimic nu poate fi mai presus decât limba poporului, căci în ea vorbim, gândim, visăm, în ea ne naștem și în ea murim. În nici o limbă nu sună mai frumos cuvintele : mamă, patrie, neam, dor… De aceea nu ne putem lăsa de limba noastră, indiferent de circumstanțe.

Pentru mine, limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet.

(Petre Țuțea)

Realizat de :

Doina Spătaru : șef sector

Pe urmele Marelui Domnitor – patrimoniu cultural moștenit

Comunicare din cadrul Conferinței Științifice Internaționale, ediția a I-a cu genericul „ȘTEFAN CEL MARE ÎN MEMORIA POSTERITĂȚII”, organizată la biblioteca „Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Realitatea istorică a personalității lui Ștefan cel Mare, figură aureolată de legende, descinde atât din documente, hrisoave, cronici și cântece populare, cât și din amintirea vie a contemporanilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt, gloriosul domn și stăpân al Moldovei, prin vitejia și înțelepciunea sa, prin măiestria militară și marea-i dragoste pentru poporul său, a ajuns să fie admirat încă din viață. Admirat de prieteni și respectat de dușmani.

Situația Moldovei în a II-a jumătate a secolului al  XV-lea era de așa natură, că trebuia dusă o luptă grea și neîncetată pentru a-și menține independența.  Țară mică, Moldova era amenințată de două mari puteri – Polonia și Turcia. În această complicată și dificilă situație Ștefan cel Mare apare ca un mare și iscusit diplomat. Iar atunci când diplomația nu mai putea servi și trebuia să pună mâna pe arme, el s-a dovedit a fi un mare comandant de oști. Avea de întreținut legături politice cu o serie de state: Polonia, Lituania, Ungaria, Turcia, Hanatul din Crimeea.

În acea perioada  Ștefan devenise un nume notoriu printre suverani și popoare, realizând fapte mari cu mijloace mici.  Despre aptitudinile marelui domnitor avea să susțină si istoricul rus Al. Caramazin în „Istoria Statului Rus”: „În acea vreme a apărut un nou stat de seamă în vecinătate cu Lituania și care a devenit obiectul politicii lui Ivan al III-lea…Ștefan al III cel Mare, care s-a arătat curajos în primejdie, tare în nenorocire, modest în fericire”.

Contemporanii lui Ștefan cel Mare, care au avut ocazia nu odată să-l admire în faimoasele  sale campanii de luptă cu turcii, tătarii, ungurii și leșii, de unde i-au parvenit domnitorului moldovean încă în timpul vieții titlurile onorabile de cel Mare și Viteaz. Regele Sigismund al Poloniei, martor ocular al dezastrului din codrii Comunului,  i-a atribuit încă de pe atunci numele de Ștefan cel Mare. Iar cronicarul Macarie îl numește la 1452 „Ștefan voievod cel viteaz”.

Prin victoria de la Vaslui (1475), marele domn al Moldovei a intrat în circuitul istoriei universale. Prin înfrângerea unei armate atât de mari și a unui comandant atât de vestit ca pașa Suleiman s-a dat o lovitură grandioasă turcilor, redobândindu-se speranța și posibilitatea înlăturării pericolului turcesc, care agita toată lumea europeană contemporană.

Mai mult chiar, dezastrul turcilor e confirmat și de cronicarii turci, care descriu înfrângerea complectă a lui paşa Suleiman. „A făcut mulţi martiri,- scrie Nensi,- şi foarte mulţi au rămas prizonieri”. O alta mărturie: „Ştefan îi bătu şi alungă peste Dunăre, – confirmă Angiolelo, vistierniculluiMahomed, – unde mulţi au fost omorâţi şi mulţi oameni de frunte au fost făcuţi prizonieri, mulţi s-au aruncat în apă şi s-au înecat”.

Pentru vremea aceea, vremea lui Ştefan cel mare, victoria de la Vaslui reprezenta triumful întregii lumi creştine. Nimeni nu se aştepta la o victorie atât de fulgerătoare.

Personalitatea lui Ştefan a devenit în ochii contemporanităţii un mit viu, iar ţara mică a Moldovei se stabilise pe picior egal cu toate ţările puternice din lume.

Despre personalitatea şi domnia Marelui voievod s-au scris o sumedenie de lucrări istorice, artistice, au fost turnate filme artistice, dedicate cântece şi poezii. Numele strălucitului domnitor a intrat în toate enciclopediile lumii, prin care a dus faimă Ţării Moldovei.

Printre primele enciclopedii românești, care deja au devenit o raritate bibliografică se numără și Minerva. Enciclopedie Română apărută în 1930 la Cluj. În acest volum cu 977 de pagini, găsim informații interesante și utile despre Ștefan cel Mare, unele din care sunt chiar inedite.

În această lucrare importantă găsim scrise toate bătăliile si victoriile ce le-a purtat pe tot timpul domniei Marele domnitor: ,,Ștefan al III cel Mare(aprilie 1457- 2 iulie 1504) fiul lui Bogdan al II-lea și a Doamnei Oltea. După ce învinse cu ajutorul lui Vlad Țepeș la Orbec și Doljești pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, intră în Suceava, unde fu recunoscut de mitropolitul țării și boieri. Petru fugi în Polonia. Primul gând a lui Ștefan a fost organizarea unei armate regulate”.

Îl găsim apoi atacând Polonia, pentru că îl adăpostea pe Petru Aron. După împăcarea lui Ștefan cu polonii (1459) Petru fugi la secui. Ștefan îl urmărește și aici (1461). În 1462 cu expediția lui Mohamed împotriva lui Vlad Țepeș, încearcă să ocupe Chilia pierdută de Petru Aron Vodă, dar fără succes, s-a ales numai cu o rană la picior pentru întreaga viață. N-a putut-o ocupa decât  în 1465. Ocuparea Chiliei, pe care regele o considera ungurească, rădăcinile în secuime şi răscoala încurajată de el, hotărî pe Matei Corvinul să facă o expediție în Moldova pentru pedepsirea lui Ştefan şi înlocuirea lui cu Petru Aron. Suferi însă un adevărat dezastru la Baia (1467), Ştefan victorios, putu să intre în voie în Ardeal, să-l prindă şi să-l decapiteze pe Petru Aron. Pe tătarii, care năvăliră în  Moldova (1469) îi învinse la Lipnic. În Ţara Românească a fost nevoit să poarte războaie împotriva lui Radu cel Frumos, pus de Mohamed în locul lui Vlad Ţepeş (1462). Ştefan nu putea să tolereze aici pe un supus al turcilor. În 1470, arse Brăila. Radu ca răspuns năvăli în Moldova (1471), dar oastea lui fu zdrobită la Soci. În 1473 Ştefan dădu lovitura hotărâtoare. În cursul apei învinge pe Radu, care fugi la turci de peste Dunăre, luă în prinsoare pe soţia şi fiica lui şi puse în scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, ca să-l schimbe în curând, după ce trece şi el de partea turcilor, cu Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş-Vodă. La aceste schimbări turcii se hotărăsc să-l înlăture. Îi cer mai întâi tributul şi cetăţile de la Dunăre, intră apoi în Moldova. Ştefan le ţinu calea la Podul Înalt (Vaslui), zdrobi oştirea turcească într-o strălucită victorie (10 ianuarie 1475). În aşteptarea răzbunării sultanului, Ştefan se împăcase cu regele Matei (1475), obţinând ca feude Cireul şi Cetatea de Baltă în Ardeal. În expediţia întreprinsă  în 1475, Mohamed se mărgini cu ocuparea Crimeii, abia în vara următoare (1476) întră în Moldova. Lupta se dădu la Valea Albă (în codri Neamţului). Ştefan a reuşit să-şi scape  din această luptă ucigaşă partea cea mai mare a oştirii sale – a pierdut numai 200 de morţi şi 800 de prizonieri, tunurile şi carele, – pe când 30 de mii de turci au rămas morţi pe câmpul de luptă. Încercarea turcilor de a cuceri cetăţile Suceava şi Neamţ au dat fiasco şi astfel au fost siliţi să părăsească ruşinos Moldova – falnicii ostaşi a lui Mohamed, cuceritorul Constantinopolului. În 1476 toamna îl găsim în fruntea unei noi oştiri , împreună cu ardelenii pătrund în Ţara Românească şi înlocuieşte pe Basarab cu Vlad Ţepeş. Acesta fu ucis însă în curând de turci, care readuceau pe Basarab Laiotă. În 1477 Ştefan îl înlocuieşte  apoi încă o dată cu Basarab cel Tânăr (Ţepeluş). Din nenorocire şi acesta trecu de partea turcilor în 1479 se luptă alături de ei pe Câmpul Pâinii, iar în 1481 încearcă să recâştige tot cu ajutorul lor Cilia. Ştefan îl bătu la Râmnicul Sărat şi îl înlocui cu un Mircea, dar la urmă rămăsese pe tron pretendentul adăpostit în Ardeal, Vlad Călugărul (1482) Sultanul cel nou, Baiazid al II-lea în 1484 cuceri prin surprindere Chilia şi Cetatea Albă, care n-au mai ajuns sub stăpânire românească decât în vremurile mai noi.

În speranţa unui ajutor pentru a le recâştiga Ştefan făcu personal închinare regelui polon la Calomeia (1485). Turcii în acest timp aduceau pe un pretendent  Hruet, fără să-l poată întrona. În a doua expediţie Haruet îşi pierdu chiar capul, dar cele două cetăţi nu le-a mai putut recuceri. Neprimind ajutor de la Polonia, trebuia să renunţe la acest gând, ceia ce a adus o îmbunătățire în relaţiile cu turcii. Păstra încă şi posesiunile din Ardel, la Vad a pus chiar şi vlădâcă şi a zidit o biserică. În schimb s-au înrăutăţit relaţiile cu Polonia. În 1490 Ştefan luă în stăpânire Pocuţia. Ca răzbunare regele Albert în 1497, sub pretextul că-l ajută să recucerească Chilia şi Cetatea Albă, întră în Moldova, dar în loc să se îndrepte spre sud, se opri la Suceava, cu gândul de a înlocui pe Ştefan cu fratele său Sigismund. Neputând însă cuprinde cetatea, primi bucuros mijlocirea regelui ungar şi a voievodului ardelean, Bartolomei Dragfi – „cuscrul” lui Ştefan cel Mare – pentru pace, se împăcă cu Ştefan şi se învoi să se reîntoarcă pe un drum stabilit pentru a nu prăda ţara. Nerespectând acest drum, Ştefan îl ajunse din urmă şi în Codrul Cosminului (26 octombrie 1497) îi zdrobi aproape întreaga armată. Victoriei îi urmă răzbunarea. Ştefan dădu drumul turcilor şi tătarilor spre Polonia. Prădăciunile în această parte au ţinut doi ani. Moldovenii se înfăţişară şi sub zidurile Lembergului (actualul Livov-E.S.). Abia în  aprilie 1499 se făcuse împăcarea. Albert recunoaşte pe Ştefan domn de sinestătător. De acum în colo Ştefan nu mai purta războaie, nu se mai încredea în planurile creştinilor de a porni noi lupte împotriva turcilor.Singurul lui act războinic a fost ruperea tratatului cu Polonia şi ocuparea din nou a Pocuţiei (1502). A murit în Suceava la 2 iulie 1504 şi e înmormântat la mănăstirea Putna, ridicată de el. A fost cel mai mare stăpânitor din trecutul românilor, dotat cu cele mai alese calităţi politice şi războinice. În cei 47 de ani de domnie a ridicat Moldova la un prestigiu, pe care nu l-a avut niciodată.

A ştiut în exterior să-i lărgească hotarele, să-i afirme neatârnarea faţă de poloni, unguri şi turci; să-i asigure influența în Ardeal şi protectoratul asupra Ţării Româneşti; să-i poarte prin războaiele sale faima până la Veneţia, iar în interior să organizeze şi să desăvârșească instituțiile sociale, politice şi bisericeşti, iniţiate de predecesorii săi, să asigure o înflorire a comerţului şi a bunăstării generale, mai mult decât adât, prin construcţii de biserici şi mănăstiri (Putna, Humor, Voroneţ, Dorohoi, Popăuți, Baia, Hârlău, Iași,  etc. 44 la număr) protejarea meşteşugurilor şi vieţii mânăstirești, să patroneze o strălucită și originală epocă de cultură și mai ales de artă bisericească”.

Ștefan cel Mare era conștient  de importanța pe care o avea Moldova pentru apărarea Europei, amenințată de invazia otomană. De aceasta își dădeau seama și turcii. Îndemnând pe hanul tătarilor să năvălească în Moldova, sultanul Baiazid al II-lea îi scria în 1502 : „Dacă tu vei avea în mână Moldova, noi vom putea înainta liber în toate pârțile lumii”. Izvorâte din dragostea de țară și luciditatea celei mai înalte cugetării, trei idealuri se înscriu cu litere de aur în testamentarul Marelui Voievod: Crucea, Țara și Steagul!”.

Elena SINIȚA, șef filiala, Filiala Maramureș, Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu

Comemorarea victimelor Holocaustului

La Biblioteca „Ștefan cel Mare” a fost comemorată Ziua victimelor Holocaustului, fiind organizată o lecție publică în cadrul căreia s-a discutat despre cel mai mare măcel din istoria omenirii. Invitatul Anatol Petrencu, doctor habilitat în științe istorice, profesor universitar USM, a ținut o prelegere captivantă în fața elevilor de la Școala profesională nr.3, Liceul teoretic „Iulia Hasdeu” și Colegiul de Ecologie.

Participanții la discuție și-au pus întrebarea cum a fost posibil ca o țară cu o cultură admirabilă, cum este Germania, să comită atrocități de genul Holocaustului? Domnul profesor a ținut să remarce că măcelul nazist fusese precedat de pogromuri organizate în Rusia țaristă, unde evreii erau persecutați pe motive religioase. Anume din această cauză, în cadrul mișcărilor antițariste și erau implicați numeroși activiști de origine evreiască. Apoi a urmat revoluția bolșevică, iar evreii erau suspectați în Europa de organizarea ei.

Germania a fost învinsă în Primul Război Mondial, fiind obligată să plătească despăgubiri de război uriașe, suferind în plus și pierderi de teritorii. În rândul populației au început să se formeze atitudini resentimentare față de evrei, bazate de regulă pe fantasmagorii și mituri. De exemplu, dacă niște foști soldați de pe front își aminteau că în timpul luptelor nu

ajungeau obuze sau pâine, iar șefi la întreprinderile respective erau evrei, se ajungea la ideea că a fost vorba de un sabotaj, de un complot evreiesc și că, respectiv, aceștia erau vinovați de înfrângerea Germaniei, nu armata germană.

În anii 30 ai secolului trecut, în Germania accede la putere un partid revanșard național-socialist, al cărui lider a devenit Adolf Hitler, fiind vehiculată intens teza superiorității rasei ariene față de alte rase care urmau să se supună. Germanii, umiliți în Primul Război Mondial, și-au găsit consolare în această teorie. După accederea național-socialiștilor la putere, primele victime au fost evreii. Ei erau învinuiți că nu produc bunuri, că parazitează pe spatele altor popoare și altele. În 1933 încep pogromurile antievreiești. Au fost adoptate legile privitoare la ocrotirea sângelui și cetățeniei, care prevedeau interdicția căsătoriei cu evrei, iar cetățenia germană o puteau deține doar arienii.

În 1939 începe tragedia evreilor din Germania, care sunt închiși în lagăre și ghetouri, fiindu-le aplicat un tratament inuman. În 1942, liderii naziști iau decizia ca evreii să fie exterminați fizic. Noțiunea de Holocaust a fost extinsă, în sensul că evreii urmau să fie nimiciți nu doar în Germania. Țările aliate sunt implicate în acest proiect nazist.

Numărul evreilor exterminați în timpul Holocaustului este uriaș. Se vehiculează cifra de 6 mln. de oameni. Doar în lagărul de concentrare de la Auschwitz au fost nimiciți 3 mln. de evrei. Au fost comise masacre și în alte țări. La Chișinău a fost creat cel mai mare ghetou din România. În decembrie 1941 – ianuarie 1942, evreii locali au fost deportați peste Nistru. Totodată,ostașii români au împușcat mulți evrei.

Deși nu există un consens între istorici privitor la numărul total de victime ale Holocaustului, elevii care au asistat la lecție au înțeles ideea ce se impune: omenirea ar fi trebuit să tragă învățăminte odată și pentru totdeauna după producerea acestui măcel terifiant, învățând să prevină pe viitor discriminarea sau chiar uciderea în masă a unor oameni doar pentru că țin de o etnie, rasă, confesiune sau alte criterii similare.

Gheorghe Lupușoru

Marea Unire a Principatelor Române

Acest eveniment este de o deosebită importanță pentru istoria noastră s-a petrecut la data de 24 ianuarie 1859. Românii afirmaseră de foarte multe ori că doreau să se unească într-un singur stat, lucru precizat și în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din octombrie 1857. Dubla alegere a lui Cuza ca domnitor, la 5 și la 24 ianuarie 1859, a reprezentat un pas important în lupta pentru constituirea statului național român.

 

Iorga, Nicolae. Istoria Românilor / Nicolae Iorga. – Chișinău : Universitas, 1992. – P. 332 – 338.   

 Istoria românilor, lucrare esențială a marelui istoric Nicolae Iorga, este o sinteză a istoriei românilor și totodată un manual de istorie națională recomandat pentru toate categoriile de cititori: elevi, studenți, autodidacți, specialiști etc.

Ediție rarisimă, reprodusă dupa N. Iorga, Istoria Românilor pentru clasa a IV-a și a VIII-a secundară. Ediția III, Bucureşti 1919. Textul este reprodus intact, păstrând ortografia originalului. Această carte este reprodusă după un exemplar provenit din biblioteca profesorului Mihai I. Avădanei Iași.

 

Stan, Magda, Vornicu Cristian. Dicționar 101 personalități și evenimente istorice / Magda Stan, Cristian Vornicu. – București : Editura Niculescu, 2007. – P. 218.

Această lucrare cuprinde biografiile a 101 personalități care de-a lungul timpului s-au a firmat în plan politic și/sau militar,  precum  și descrierea a 101 de evenimente care au influențat la un moment dat istoria națională sau a lumii. Un loc important îl ocupă în cadrul lucrării personalitățile și evenimentele legate de istoria națională. Partea a doua cuprinde descreri a celor 101 evenimente. Lucrarea de față contribuie la dezvoltarea interesului față de istorie și de la îmbogățirea orizontului de cultură generală al cititorilor. Autorul oferă informația din cele mai recente surse bibliografice, într-un material ușor de citit și de utilizat.

 

Pop, Ioan – Aurel. Istoria românilor / Ioan – Aurel Pop. – Chișinău : Litera, 2010. – P. 138.

Românii si-au facut istoria cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă și plină de dezastre. A fost de toate felurile, ca viața, fiindcă istoria înseamnă viață. Este important de știut că românii există și ei între națiunile lumii, că au un stat sau chiar două state ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea și cu Munții Carpați, cu țăranii Maramureșului, uitați parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta și cu Marea Neagră, cu hrubele de la Cricova, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuși, cu oameni care așteaptă să fie cunoscuți. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internațională și țin profund la mesajul lor.

 

Nouzille, Jean. Moldova : Istoria tragică a unei regiuni europene / Jean Nouzille. – Chișinău : Prut Internațional, 2005. – P. 104.

Istoricul francez Jean Nouzille, specialist în istoria Europei Centrale și de Sud – Est, prin lucrarea de față se înfățișează, pentru prima dată, cititorului dintre Prut și Nistru. În lucrarea de față, Jean Nouzille, în baza unui număr imprsionant de surse istoriografice, provenite din diverse țări, expune succint istoria constituirii Țării Moldovei, afirmări politice a acesteia ăn sud-estul european. Izolarea politică și culturală a românilor din Basarabia s-a accentuat în a doua jumătate a secolului al XIX-leadrept consecință a unirii Principatelor (1859) și a constituirii statului național român. Această carte este deosebit de necesară intelectualilor români, și care ocupă un loc deosebit în istoriografia contemporană a românilor și va deveni una de referință în redactarea altor studii istorice.

 

Panaitescu, Petre P. Istoria Românilor / Petre P. Panaitescu. – București : Editura Didactică și Pedagogică, 1990. – P. 286 – 292.

Lucrarea este prevăzută pentru sistemul de învățămînt cât și pentru cadrele didactice. În lucrare autorul descrie succint geneza istoriei românilor de la ăceput până la domnia lui Ferdinand I. Unirea definitvă a celor două principate române într-un singur stat nu era pentru Cuza –  Vodă decât un pas înainte spre un ideal mai măreț : unitatea tuturor Rmânilor, la care el s-a gândit întotdeauna. Convenția de la Paris cît și Vasile Boerescu au arătat că unirea se poate îndeplini cea mult dorită. Însuși Gheorghe Bibescu fusese pentru unire în divanul ad-hoc și acum nu mai poate candida împotriva ei. Unirea Principatelor Române într-un singur stat era în sfârșit  îndeplinită.

 

Istoria României. – București : Editura Enciclopedică, 1998. – P. 374 – 378.

Introdu un text asociat

 Această carte înfățișează trecutul poporului romîn și al spațiului romînesc, în toată complexitatea sa, în interacțiunea permanenetă dintre români, și ceilalți locuitori ai acestui spațiu și în contextul creat de realitățile internaționale care au constituit cadrul geopolitical istoriei românești.

Cartea cuprinde date de la începutirile civilizției la sinteza românească.

                         

 Realizat de Doina Spătaru
              Șef - oficiu

Unirea noastră, a tuturor românilor

Anul 2018 este un an deosebit de important pentru istoria românilor, bogat în evenimente care vin să sensibilizeze românii de pretutindeni, să-și cunoască mai bine trecutul prin lecții de istorie, lansări de carte, târguri de carte, expoziții fotografice, dezbateri cu caracter istoric, dedicate momentelor cruciale care au precedat Marea Unire.
La biblioteca „Ștefan cel Mare” s-au desfășurat mai multe activități dedicate acestui mare eveniment. Prima activitate a avut loc la sfârșit de noiembrie, împreună cu micuții din grădiniță, la un medalion literar-artistic „Trei culori și-o singură dorință românească”, continuând în 2 decembrie cu un concurs  dedicat Centenarului Unirii „Alege, gândește, uimește!” moderat de Adrian Cojocaru, profesor de istorie la liceul teoretic „Elena Alistar”. Participanții au fost împărțiți în două echipe formate din elevi ai claselor a VIII-a și a X-a. Chiar de la început, ei  au avut parte de un moment artistic, ascultând  un recital musical susținut de surorile Iraida și Veronica, eleve la Centrul de Excelență în Educație Artistică „Ștefan Neaga”. Concurenții au dat dovadă de cunoștințe ample,  corecte  și, desigur, au primit premii în cărți și cite o diploma de participare.
„Unirea noastră, a tuturor românilor” a fost genericul activității din 4 decembrie cu elevii claselor a III-A și IV-N, care au adus un suflu patriotic în biblioteca noastră.
Ei au prezentat o  scurtă  istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul trece în revistă succesiunea evenimentelor, de la viteazul Decebal, care s-a stins urmărit de-un vis, rămas în sufletele românilor Nestins. Tot de nestins a fost și Mircea mare voievod și Ștefan cel Mare, despre care Grigore Ureche a scris: „unde nu gândeai acolo îl aflai”. Și de Mihai Viteazul n-au uitat,  de cel care a gândit unirea, de cel care a pus temelii de piatră, care au dus la formarea statului modern, unitar național, România. Firul rosu al acestei prezentări este  idealul de unificare al teritoriilor locuite de români. În final, copiii au cântat Imnul Unirii. Cei prezenți la activitate au fost intervievați de elevii clasei a III-A, deghizati în  reporteri de la diferite canale ale televiziunilor din Republica Moldova. Ei au fost întrebați ce cred despre actul unirii, despre situația în care se află acum țara noastră, prin ce am rămas și suntem uniți cu România ș.a.

Realizat: L. Canţîr

Evenimente unice din viața lui Ștefan cel Mare

Ştefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.  Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei. Iată unele dintre cele mai curioase.

1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț, voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belage-rung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicându-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
5. Niciun document nu a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.
6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o apăra.
8. Până în prezent se păstrează în mediul monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase poveşti sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod cu Daniil Sihastrul. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis, îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure, monahii se protejează în această construcție.
9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi jud. Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă s-a luptat la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda. În acea luptă voievodul s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră, ce avea finalitate în Judecata de Apoi.

10. Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit.

La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 2 iulie pe Sf. Voievod Ştefan Cel Mare

A.David

Ziua în care a murit Ştefan cel Mare.

 „Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime,
strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai,
gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale,
care, se pare că vin pintr-însul de aiurea şi de mai sus”.

                                                                                                  Nicolae Iorga

După o domnie de aproape 50 de ani, a murit din cauza unei răni netratate. Ştefan cel Mare (1457 – 1504) a fost cel mai important conducător al Moldovei. Din cele 36 de bătălii purtate cu otomanii, polonii, ungurii şi muntenii, marele domnitor a pierdut doar două lupte. El a murit la vârsta de 70 de ani, din cauza unei răni netratate la picior. Domnitorul cu cele mai multe domnii pe tronul Ţării Româneşti. Ştefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei, ocupând tronul ţării între 1457 şi 1504. Timp de aproape 50 de ani, Ştefan a condus destinele Moldovei, devenind totodată un  apărător al creştinătăţii, luptele sale împotriva otomanilor au ajuns să fie cunoscute pe întreg continentul european.

Născut în anul 1433 la Borzeşti, în judeţul Bacău, Ştefan moare la data de 2 iulie 1504, la Suceava. Decesul său se pare că ar fi survenit ca urmare a unei răni suferite în anul 1462, când voievodul moldovean a asediat cetatea Chilia. Ştefan a primit un glonţ în picior, şchiopătând din cauza acestei leziuni timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a închis niciodată. Medicul veneţian Matteo Muriano a ajuns în anul 1502 în Moldova pentru a-l trata pe Ştefan cel Mare, însă fără prea mare succes. În vara anului 1504, domnitorului moldovean i-a fost arsă rana cu fierul înroşit, însă această operaţie nu a avut efectele scontate, Ştefan murind la 2 iulie 1504, la vârsta de 70 de ani.

„În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei”, a arătat marele istoric Nicolae Iorga.

 Moartea lui Ştefan cel Mare a fost o lovitură grea pentru Moldova şi locuitorii ei. Oamenii şi-au pierdut conducătorul, care a ocupat tronul ţării aproape jumătate de veac, reuşind în acest timp să se împotrivească turcilor, polonilor şi ungurilor. „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”, a consemnat cronicarul Grigore Ureche.

Nicolae Iorga face o scurtă descriere a domniei lui Ştefan cel Mare în cartea „Istoria lui Ştefan cel Mare, prezentându-l pe voievod ca un conducător foarte înţelept. „Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte. Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia”.

 

A.David

Ziua internațională a diversității biologice

 

Ziua a fost aleasă după data de 22 mai 1992 când a fost adoptat, cu prilejul Conferinței de la Nairobi, textul Convenției privind Diversitatea Biologică. Principalele obiective ale acestei Convenții sunt conservarea diversității biologice, utilizarea componentelor sale într-un mod durabil și partajarea corectă și echitabilă a beneficiilor care decurg din utilizarea resurselor genetice.

Inițial această zi a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția 49/119, din 19 decembrie 1994, spre a fi celebrată la 29 decembrie, reprezentând data la care a intrat în vigoare Convenția privind Diversitatea Biologică (29 decembrie 1993). Data stabilită fiind foarte aproape de sfârșitul anului, o perioadă marcată de vacanțe în multe țări, a făcut dificilă organizarea evenimentelor dedicate zilei, ceea ce a dus, ulterior, la schimbarea acesteia.

Anul 2018 marchează cea de-a 25-a aniversare a intrării în vigoare a Convenției privind diversitatea biologică. De la intrarea în vigoare, Convenția a fost pusă în aplicare prin viziunea și conducerea afișate de țări, organizații neguvernamentale și interguvernamentale, popoare indigene și comunități locale, comunitatea științifică și indivizi.

A 25-a aniversare a Convenției prezintă o ocazie unică de a evidenția realizarea obiectivelor sale la nivel național și global. De asemenea, oferă o oportunitate de a privi spre viitor, în special pe măsură ce începem să luăm în considerare continuarea Planului strategic pentru biodiversitate 2011-2020.

Planul strategic este alcătuit dintr-o viziune comună, o misiune, obiective strategice și 20 de obiective ambițioase, dar realizabile, țintele Aichi. Planul funcționează ca un cadru flexibil pentru stabilirea obiectivelor naționale și regionale și promovează implementarea coerentă și eficientă a celor trei obiective ale Convenției privind diversitatea biologică.

Misiunea noului plan este: „să ia măsuri eficiente și urgente pentru a stopa pierderea biodiversității, pentru a se asigura că până în 2020 ecosistemele sunt rezistente și continuă să furnizeze servicii esențiale, asigurând astfel diversitatea vieții planetei și contribuind la bunăstarea umană și la eradicarea sărăciei. Asigurarea acestui fapt, reducerea presiunilor asupra biodiversității, restabilirea ecosistemelor, utilizarea resurselor biologice și valorificarea echitabilă a avantajelor generate de utilizarea resurselor genetice, asigurarea unor resurse financiare adecvate, consolidarea capacităților, aspecte legate de biodiversitate și valori integrate, politicile adecvate sunt implementate efectiv, iar luarea deciziilor se bazează pe știința solidă și pe abordarea preventivă.”

A.David

 

Ziua mondială a diversităţii culturale pentru dialog şi dezvoltare

După evenimentele din 11 septembrie 2001, în cadrul celei de-a 31-a Sesiuni a Conferinţei Gene­rale UNESCO din noiembrie 2001, cele 185 de state membre au adoptat în unanimitate Declaraţia Universală asupra Diversităţii Culturale, act fondator al unei noi etici promovate la începutul seco­lului XXI.

Şi, conform principiilor UE, Diversitatea Culturală constituie o nouă etică universală în slujba dezvoltării şi a păcii. Însăşi deviza UE este „Unitate în diversitate”, o sintagmă menţionată oficial în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, încheiat în 2004.

Căci a recunoaşte şi a respecta diferenţele într-o lume globali­zată, a proteja diversitatea cultura­lă în cadrul dialogului dintre civilizaţii înseamnă a oferi omenirii şansa de a se dezvolta în afara conflictelor de identitate de toate felurile.

Statele membre UE, organizaţiile internaţionale şi nonguvernamentale, societatea civilă în ansamblul ei, sunt datoare să sensibilizeze opinia publică faţă de valoarea diversităţii culturale şi faţă de imperativul etic al respectării acesteia, diversitatea fiind o sursă de bogăţie şi creaţie ce poate conduce la unitate şi progres.

Ziua mondială pentru diversitate culturală, pentru dialog şi dezvoltare.

În 2018, Ziua mondială pentru diversitate culturală, pentru dialog şi dezvoltare va fi marcată, la sediul UNESCO, printr-un eveniment ce va avea loc la 22 mai, sub genericul ”Către accesul la cultură pentru toţi”. Acest eveniment, al cărui discurs de deschidere va fi rostit de directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay, cuprinde două dezbateri, intitulate ”Conexiunea dintre accesul la cultură şi drepturile omului”, respectiv ”Extinderea accesului la cultură: noi tehnologii, noi abordări”.

A. David